„Metroul nu mai oprește la Universitate. Cobor la Romană. Pe B-dul Magheru, grupuri grăbite se îndreaptă spre Universitate, mă alătur lor. Prezența Poliției, evacuarea demonstranților, a greviștilor, stârnește discuții pro și contra. În locul fostei «Baricade», ridicată cu sânge în decembrie și apărată cu demnitate 31 de zile de «Golani», e acum baricada Poliției. Legitimația de reporter îmi permite trecerea printre cordoanele de polițiști, autobuze și mașini militare. Mă uit la ceas, e ora 11. În fața Teatrului Național grupuri de muncitori sapă, greblează, nici urmă de corturi. Benzi albe de marcaj ce peste nu mult timp vor fi stropite cu sânge, indică sensul de circulație. În fața troiței de la Universitate staționează două autobuze ale Poliției. În fața rondului, alte două. Mă îndrept spre Rosetti. În colțul Ministerului Agriculturii, autobuze și mașini militare blochează, de asemenea, trecerea. Pornesc spre cinematograful «Luceafărul», simt că ceva nu e în regulă după precipitarea polițiștilor. Trec prin cordonul lor și privesc la altercația dintre grupul de câteva sute de muncitori veniți de la I.M.G.B. și o parte din curioși. Primul lovit, cu fața tumefiată, este scos cu brutalitate, cu mâinile răsucite și condus spre unul din autobuzele Poliției. Protestez, sunt îmbrâncit, un căpitan de poliție își cere scuze și trec din nou prin cordon. La nedumerirea mea de ce se permite trecerea acestei coloane, un domn maior de poliție îmi spune zâmbitor: «Indiscreția să nu te coste, domnule de la Dreptatea». Sunt înaintea lor aproape cu 100 de metri. Toți scandează «Iliescu, Iliescu», amenință, sunt violenți, înjură. Studenții de la Arhitectură ce protestau în fața facultății privind abuzul comis de Poliție, arestarea în zori a două fete si un băiat, sunt înjurați și fluierați de coloana I.M.G.B. Grupul se desface în două. Cei care-l compun sparg ușa de la intrare, lovesc cu bâte scurte, fetele țipă, geamurile cad unul după altul, băieții nu pot rezista. Fug împreună cu ei pe scări spre etajul I, unii ajung chiar pe terasa clădirii. Lumea din stradă ia apărarea studenților. Ei se regrupează și reușesc să-i scoată pe agresori din holul facultății în urma unor schimburi de lovituri dure de ambele părți. În fața hotelului Muntenia, prima baltă de sânge. Strada Biserica Enei, devine neîncăpătoare. Cordoane de polițiști și Poliția Militară vin prea târziu pentru a aplana conflictul. Sunt întâmpinați cu ostilitate și proteste de demonstranți. Prezența scutierilor și atacul lor cu bastoane de cauciuc poartă amprenta ferocității. Demonstranții lovesc cu pietre, poliția se retrage. Trec prin cele două cordoane de combatanți și mă opresc în colțul restaurantului Dunărea. Între doi pomi, o dubiță TV cu primii arestați. Doi tineri ce încă nu-și revin nu înțeleg de ce au fost bătuți, de ce sunt arestați? Unul. Tâmplar la I.M.G.B. declară: «Domnul director ne-a adunat și trimis la Universitate să sprijinim poliția». Întrerup însemnările la strigătul colegului meu de la «Baricada». Surdu Ion, ce este bruscat de un sergent major ce nu-i permite trecerea. Apariția domnului general maior Bîtlan, comandantul Poliției București, are darul să liniștească spiritele.
– «Te rog să permiți accesul ziariștilor, să transmiți acest lucru tuturor». Dialogul cu domnul general se înfiripă repede, ne cunoaștem de la cazul «Colonel Siminea» când înconjurat de demonstranți la Ministerul Agriculturii am reușit să-l ajut să se urce în mașină. «Nu-i bine ce se întâmplă» – spune dumnealui – «Sunt contrariat de ceea ce văd, de ce atâta ură?» În acest moment un demonstrant este condus spre mașină și lovit cu cizmele de scutieri. Domnul general îl apostrofează: «Vă rog, nu așa ceva, fără violență, nu avem dreptul să lovim!» Un ostaș șchiopătând este condus spre Salvare, altul cu nasul tumefiat ocupă altă Salvare. Privim nedumeriți. Trec prin cele două cordoane, se aruncă cu pietre de ambele părți. Scutierii lovesc fără milă, împinși de la spate de ofițeri. Alături de o reporteră de la «Mileniul 3» suntem conduși de o doamnă în apartamentul proprietate de la etajul II din strada Biserica Enei spre a putea privi și înțelege mai bine ce se întâmplă în stradă, mai ales că, ploaia nu încetează. Înăuntru facem cunoștință cu un reporter francez. Schimbăm primele impresii. Are înregistrat pe peliculă și evenimentul ridicării demonstranților din Piața Universității. «Nu am cuvinte, prea multă brutalitate, erau loviți fără milă, vânați ca iepurii. Am câteva fotografii făcute chiar în <Inter> la etajul VI». Ne despărțim, mulțumim amabilei gazde, moment în care «o pierd» pe colega de la «Mileniul 3». Se aruncă cu sticle incendiare, se rup bucăți din ziduri, pietre din caldarâm, o încleștare dură de ambele părți. Ocolesc Universitatea și intru iar în perimetrul «zonei libere de neocomunism». Ultima întâlnire cu domnul general Bîtlan. Sunt martor la discuția prin stație a domnului general Bîtlan cu generalul Chițac. Se cere retragerea trupelor. Sunt invocate pierderi inutile de vieți omenești, apelul la calm și liniște are cu totul alt ecou: «Rămâneți pe poziție» – e ordinul generalului Chițac. «Trimit trupe de la Băneasa». Ne strângem mâna și citesc în ochii domniei sale blândețe și compasiune la tot ceea ce se întâmplă. Simt unda de regret că nu poate face mai mult. Vă mulțumim, domnule general, de omenia de care ați dat dovadă. Încerc să leg un dialog cu câțiva dintre ofițeri și subofițeri. Unii sunt duri și plini de răutate, alții buni – cum spunem noi românii – de pus la rană. «Populația trebuie să vadă în noi adevărați prieteni – spune un plutonier». Mie toți în cartier îmi spun <Nea Gică>. Nu-i bine ce fac unii dintre noi, dar nici ce fac demonstranții nu-i bine».
Dacă prima dubiță din strada Biserica Enei incendiată de demonstranți o putem trece în «Faptul divers», autobuzul în flăcări al Poliției din aceeași stradă marchează duritatea ostilităților. Sticle incendiare încep să curgă, Poliția nu mai poate face față. Se retrag spre Național, spre gurile de Metrou. În câteva minute Piața Universității este ocupată de demonstranți. Toți cântă: «Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câștiga libertatea noastră!».
Nori grei de fum se ridică în jurul Universității. Autobuzele din baricadă sunt în flăcări, grupul statuar din fața Universității are aceeași soartă, autobuzele din fața Universității, din fața cinematografului «Luceafărul», cele din strada Rosetti, sunt și ele în flăcări. Îmi vin în minte cuvintele domnului general Bîtlan…«prea multă ură». Îi privesc, sunt tineri, bărbați și femei de diferite vârste, toți se agită, toți protestează, «unde sunt greviștii, unde sunt corturile, de ce au fost arestați, de ce nu s-a acceptat dialogul?». În Piață se strigă «Jos Iliescu – Ultima soluție înc-o revoluție». Apariția reporterilor de la Televiziune întărâtă și mai mult spiritele, sunt bruscați, amenințați, se strigă în jurul lor: «Ați mințit poporul cu televizorul» – «Lașilor de la TV, noi v-am apărat, acuma ne-ați trădat». Pentru un moment nu înțeleg forfota și rostul coloanei ce se formează. Toți strigă «Să-i eliberăm!». Coloana se îndreaptă spre sediul Poliției din Calea Victoriei. Se escaladează poarta, alții intră pe poarta principală, grupul masiv reușește să rupă poarta mobilă. În curte sunt câteva sute de demonstranți. Spațiul dintre pasajul Eforie și strada ce dă spre Casa Armatei e plină. Toți cer: «eliberarea arestaților». Ușa de la intrare este închisă, de la ferestre, după perdele, polițiștii nu înțeleg încă ce se întâmplă. De la etajul IV se filmează. Se cere dialog, se huiduie, se aruncă cu pietre. Apariția domnului general «Cico» nu are darul să liniștească spiritele. Unii cer să fie luat ostatic până la eliberarea celor arestați, alții să-i permită accesul. Numai cu un singur epolet pătrunde în clădire. Ușa este închisă iar. Mult pretinsa eliberare și dialogul nu au loc, deși au trecut 30 de minute. Furia la proporții nebănuite, sunt sparte geamurile, ușa de la intrare este forțată cu una din mașini, cedând. Celelalte mașini sunt pornite, dar cei ce o fac nu știu să stăpânească volanul, riscă să-i calce pe câțiva dintre ei. Demența nu are limite, o Dacie e făcută bucățele, mașinile din curte sunt incendiate, apar și primele flăcări la parter și etajul I. Tot mai mulți pătrund înăuntru, sunt foarte mulți țigani, dar și români în stare de ebrietate. Apar și primele «capturi»: televizoare portabile, saci de dormit, pistoale, căști, uniforme. Nimeni nu-i poate stăpâni. Cuvântul de ordine: «foc și furt». Mânia ia din nou amploare când se arată mulțimii sticle de apă minerală cu etichete engleze, cutii de conserve din import, salam de Sibiu, măsline, portocale, sute de batoane de ciocolată, cartușe întregi de țigări din import. Nori de fum și pălălăi de foc mistuie clădirea Poliției. Cauciucurile pocnesc imitând zgomotul puștii. Sosesc două camioane ale armatei, pătrund în clădire prin intrarea din Calea Victoriei, dar nu stau decât câteva minute. Sub amenințarea mulțimii ele se retrag în aplauzele celor ce scanează: «Armata e cu noi», Aud prima rafală trasă din Ministerul de Interne, mă culc la pământ. Panica nu ține decât o clipă, mulțimea înfuriată se îndreaptă spre clădire. În față două mașini cu număr dublu ard. În stânga, altele trei, au aceeași soartă. Doi tineri cu un pistol în mână se îndreaptă spre doi ofițeri să predea arma. În fața clădirii Ministerului de Interne, fostul ministru domnul Lupoi nu mai poate ține piept demonstranților ce vor să atace grupul de scutieri retrași în clădire. «Vă rog nu-i atacați, sunt copii, au executat un ordin, nu au nici-o vină». Ostașii privesc îngroziți. Mulțimea îi acuză: «De ce ne-ați călcat în picioare, de ce ați dat cu bastoanele în noi?». Alături de mine, domnul Lupoi și alți cetățeni, căutăm să oprim furia. Scap cu un șut în fund. Privesc mașinile cum ard. Clădirea pentru relațiile cu publicul e și ea în flăcări, se sparg geamuri, se aruncă cu sticle incendiare. Începe să se întunece. O nouă rafală de la etajul II din Ministerul de Interne mă obligă să mă strecor pe lângă ziduri, și cu teama în suflet mă îndrept spre Universitate. Un autobuz fără geamuri plin cu demonstranți se îndreaptă spre Televiziune. În spate altă basculantă cu același itinerar. Din elicopter se filmează, mulțimea agită brațele strigând: «Călăilor! Criminalilor!». O doamnă mă ia de mână și mă târăște spre Inter. «Haideți cu mine, știu că sunteți de la Dreptatea». Refuz să cred ceea ce văd. Doi copii în haine vărgate, în vârstă de 16 ani, ce locuiesc în cartierul Berceni, nu pot răspunde potopului de întrebări. Sunt arestații din 18 februarie, cei ce au vrut să răstoarne Guvernul. «Pe 15 iunie trebuia să apărem în fața instanței. Ne-au eliberat demonstranții din beciurile de la Capitală. Părinții ne știu dispăruți!» – și încep să plângă. Stau de vorbă și cu primii eliberați din cei 260. Toți, după ce au fost loviți cu brutalitate și urcați în dube, au luat drumul spre Măgurele, unde se află, după cum declară ei, o clădire a Securității. Aici au dat declarații, au fost fotografiați și li s-au luat amprentele. După o noapte de coșmar mă îndrept spre casă. A doua zi mă îndrept spre redacție, e vis sau realitate? Teama și frica au pus stăpânire pe mine. Frații noștri minerii, înarmați cu furtune de cauciuc, topoare, bastoane, cozi de topor, sârme împletite, sfânta bâtă, patrulează, bruschează, lovește fără milă. Când ajung în fața redacției rămân fără replică. «Haita» – altfel nu am cum s-o numesc, era susținută de un grup restrâns de simpatizanți care îi aplaudau la scenă deschisă. O femeie fuge îngrozită urmărită de alta ce o amenință și strigă: «Țărănisto». Întreaga clădire devastată. Geamuri sparte, fișete în mijlocul curții, dosare, mașini de scris, xeroxuri, hârtii umpleau curtea. Simt că viața îmi este în pericol: mă îndrept spre serviciu. Nu sunt salariat al «Dreptății» și cer să-mi aprobe concediu de odihnă. Unde să fug? Unde să mă ascund? Privesc la Pașaport, am vreo șansă să trec granița sau nu? Cu toate că în ultimul articol apărut chiar pe 13 iunie era un reportaj privind privatizarea.
NABUCCO”.
Sursa: „Dreptatea”, 19 iunie 1990, p. 1, 4.
[Vlad Mihăilă]
