Primele preocupări pentru introducerea tehnicii de calcul (mașinilor de calcul, calculatoarelor electronice) datează din anii 1950. Primul calculator instalat în România a fost în anul 1957 la Institutul de Fizică Atomică. Ulterior, pentru pregătirea specialiștilor, Grigore Moisil a introdus studiul mașinilor de calcul la Universitatea din București, pentru prima oară în țară.

Ca specializare în învățământul superior, informatica, sub acest nume, a apărut în anul 1974, odată cu introducerea profilurilor de specializare. Liderii politici ai vremii au fost interesați de introducerea noilor tehnologii în societatea românească, inclusiv a informaticii și calculatoarelor, dar realizările nu au fost pe măsura posibilităților oamenilor de știință pe care i-am avut (și astăzi, în industria devenită IT&C, specialiștii români sunt unii dintre cei mai buni din lume).

După 1989, informatica și introducerea calculatoarelor în societatea românească au continuat să fie urmărite atent. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă se urmărea reducerea decalajelor față de economiile dezvoltate și mai ales reînnodarea unor legături economice mai vechi, care fără prelucrarea electronică a datelor nu puteau avea loc eficient. Problema a fost că aceste eforturi au fost făcute tot în regim de austeritate, ce-i drept din alte motive după căderea regimului comunist (nevoi financiare presante către alte domenii de activitate).

Am selectat un document care prezintă situația precară a informaticii înainte de 1989 și care încearcă să prefigureze viitoarele poziții pe care această știință le va avea în societatea românească.

„Recent a fost înființată Comisia Națională de Informatică, menită să încurajeze dezvoltarea pe baze noi a acestui domeniu de importanță vitală pentru progresul oricărei societăți moderne. Despre cât de necesară a fost o asemenea decizie, rezultă și din starea precară în care se află informatica românească în prezent. Iată, în acest sens, un punct de vedere al unui specialist.

Oricine a avut curiozitatea și posibilitatea de a urmări evoluția țărilor capitaliste dezvoltate economic a putut constata utilizarea largă a mijloacelor de prelucrare automată a informațiilor, deci a informaticii, pătrunderea calculatoarelor electronice în cele mai diverse domenii și tipuri de aplicații. Alături de materie și energie, informația constituie un ingredient primare al oricărui fenomen, de importanță majoră nu numai în natură, dar și pentru societate. În acest sens, aș cita doi autori americani (A. Felgenbaum și P. Mc. Corduck) care, vizitând instituții din Japonia angrenate în Programul guvernamental nipon pentru noile generații de calculatoare, afirmau că japonezii au întrezărit aur pe niște culmi mai îndepărtate și au început să acționeze în respectiva direcție. Strategii din Japonia văd în industria informaticii elementul vital pentru viitorul economic al țării, propunându-și, ca un scop național, să devină numărul unu în acest domeniu… Ei au ambiția nu numai să domine formele tradiționale ale industriei informatice, dar și să realizeze o «industrie a cunoașterii» (knowledge industry), în care cunoașterea în sine să fie un produs vandabil… «Cunoașterea va deveni o nouă bogăție națională».

Răspunsul la această provocare japoneză nu a întârziat, apărând reacții sub forma unor programe ample, naționale în S. U. A., Anglia, R. F. G., Franța ș.a. precum și multinaționale. Susținute nu din rațiuni de pură concurență, asemenea programe sunt dictate de avantajele economice nete pe care le oferă noile tehnologii, menite să determine competitivitatea economiei naționale în ansamblul ei. Problema strategică a dezvoltării pe termen lung a informaticii nu putea fi ignorată de guverne și lăsată doar pe seama liberei inițiative a sectoareleor particulare. Nu întâmplător, aceste tehnologii informatice avansate fac, în continuare, obiectul predilect, declarat sau nedeclarat, al unor restricții la export din partea țărilor dezvoltate economic. Edificator în acest sens este și un episod trăit recent de mine însumi: în discuțiile purtate cu reprezentanții unei firme furnizoare de mijloace și tehnologii informatice dintr-o țară dezvoltată economic, la insistențele noastre de a ni se livra cu prioritate unele echipamente că producția lor nu este încă limitată ca volum, iar prioritatea se acordă de către guvernul respectiv, prin politica licențelor de export, doar beneficiarilor interni, spre a se asigura astfel competitivitate tuturor sectoarelor economiei naționale. În schimb, respectiv exportarea, cu orice preț, chiar și a unor asemenea tehnologii strategice, în dauna beneficiarilor interni. Absurdul mergea și mai departe: era penalizat importul, până și al tehnologiilor avansate, cursul de revenire pentru import depășind de 2,5-3 ori pe cel de export! Cetățenii români, care plecau temporar în străinătate și cumpărau din economiile proprii calculatoare personale, erau obligați la revenirea în țară să plătească o piperată vamă în valută, în timp ce, în alte țări, cum este Ungaria, calculatoarele personale erau scutite de orice taxe vamale la aducerea lor în țară. Această politică antiprogresistă a regimului ceaușist față de tehnologiile informatice a făcut ca dotarea economiei naționale cu tehnică de calcul să plaseze România pe penultimul loc din Europa, înaintea Albaniei.

Pentru recuperarea rămânerii în urmă din domeniul utilizării tehnologiilor informatice, au început să se facă primii pași, prin înființarea unui organism guvernamental – Comisia Națională de Informatică – menită să încurajeze dezvoltarea, pe baze noi, de descentralizare-eficiență-competitivitate-cointeresare, a acestui domeniu, precum și prin reînființarea Institutului de Cercetări pentru Informatică. Rămâne ca acestor măsuri organizatorice să le urmeze acțiuni concrete, care să conducă la rezultate mult așteptate.

Dr. ing. Adrian Davidoviciu”.

Sursa: „Adevărul”, 7 aprilie 1990, p. 3.