„LA CEREREA ACTORILOR, SPECTACOLUL SE REIA ÎN FIECARE SEARĂ (II)
MATINEU
Dimineața, vajnicii luptători sedentari din Piața Universității se trezesc greu, cu mult după răsăritul soarelui. După gimnastica rigidă și cam lipsită de fantezie a mâinilor întinse pendulând într-un cerc de arc prea mic, care însoțește seară de seară aceleași lozinci, în care cuvântul «victorie» (asupra cui sau în ce, actorii nu se întreabă) este calmat mai degrabă cu furie decît cu convingere, ațâțați cu o perversă și sordidă știință a diversiunii și manipulării de oratorii statornici, nu cei din decor, de la balconul Facultății de Geografie și Geologie, efectul asupra sistemului nervos, oricât de rezistent ar fi el, trebuie să recunoaștem, este epuizant. Cei mai mulți dorm în adăposturi improvizate pe platoul din fața «Naționalului», dar nu lipsesc nici corturile de proveniență străină. Mai târziu, aveam să observ câteva chei cu inscripția pe plăcuță «Intercontinental» ale unor «oameni de bine», atîrnate sfidător, într-un cuier improvizat la intrarea în sediul facultății, unde se află «statul major» al «Alianței naționale»… Cel «major» cu adevărat își face apariția spre seară, când e de lucru. Ziua își desfată abjecția și agresivitatea în cearceafurile moi ale camerelor luxoase de la hotelul amintit.
Primii își fac apariția gunoierii și măturăresele, ocazional, ne spun. Au trecut pe acolo de la lucru sau după cumpărături și hai să facă un pic de curățenie la copiii ăștia, săracii, care dorm între mușuroaie de coji de semințe (nu înțeleg de ce cele de dovleac au prioritate în preferințele consumatorilor) și resturi de ziare delimitînd «zonișoare» libere, resturi alimentare, puține la număr, sau ambalaje multicolore. Din milă s-a oprit să dea o mînă de ajutor și Valeria Trocan, de la «Combustibilul», ne spune, și care acum, după o noapte de mânuit butuci, mânuiește cu o sârguință suspectă o mătură de nuiele nou-nouță, găsită și ea pe acolo.
Spectacolul este lipsit de interes. Hai să dăm o raită, îmi zic, prin holul Facultății de Filologie, asta și pentru a scăpa de privirile deloc prevestitoare de bine ale unui ins deșirat care poartă în piept un ecuson cu inscripția «Patrulă în zona liberă». Pe ușa interioară între anunțuri «mobilizatoare» se lăfăie un afiș cu majuscule: «Quousque Tandem Abutere Catilina patientiam nostra?» (îl transcriu exact, cu siguranță că agramatismele autorului nu vă împiedică să vă reamintiți conținutul). De ce nu s-o îngriji Creția să șlefuiască și cunoștințele studenților săi, așa cum o făcea pe vremea studenției mele? Și mă gândesc cu nostalgie la trăsăturile bonome ale dascălului din studenție, târînd după sine o imensă servietă de perceptor de taxă tixită cu cărți, și nu le mai pot suprapune, oricâte eforturi aș face, peste chipul crispat, aproape dur, al vorbitorului «de la balcon», rămas la fel de încrâncenat și după 48 de ore de la apariția pe micul ecran a «elitei» Grupului pentru dialog social. Ce l-o fi adus în halul ăsta, mă-ntrebasem și întrebase, în același timp, un fost coleg, nevenindu-mi a crede că e vorba de una și aceeași persoană. «Nevoia de refulare, dragul meu, de căutare a identității. Furia lui nu este decât derută», opinase sentențios interlocutorul. Nu pot să-mi sfârșesc gândurile, căci simt aproape respirația «patrulei» căreia discuția mea prelungită cu doamna Trocan despre iarnă și lemne de foc nu i-a scăpat. Cel mai bine, pentru mine, bineînțeles, ar fi să evit rămânerea în doi.
GREVIȘTII
Așa că, afișând siguranță și preocupare, mă îndrept spre țarcul de pe platou unde se oferă privirilor și aparatelor de filmat cei care fac greva foamei. Pe o cutie de portocale ești avizat de la primul colț al țarcului: «Protestăm împotriva ignoranței totale a oficialităților din România cu privire la viețile celor care au declarat greva foamei pentru aradicare comunismului». Ce să-i faci, oameni sleiți de puteri, de gramatică le mai ardea? Și totuși, un cameraman cu «Sony» filmează un cuplu grevist… el este obez și după modul lui liniștit în care-și fumează țigara nu pare la limita dintre viață și moarte. Ea – între două vârste, are mîna stîngă în ghips, iar cu dreapta își descheie bluza pentru a părea, probabil, cât mai în neorînduială din cauza suferinței îndurate. Spectacolul este de o trivialitate jalnică. Dar poate că mă-nșel. Deci, mă alătur grupul de ziariști și gură cască care vor să afle motivele pentru care a declarat greva foamei Cenușoiu Stelian, un fel de vedetă a celor care au adoptat o astfel de măsură disperată. Și aflu că domnul Stelian, născut la Crevșeț, în Gorj, a declarat greva foamei din ziua de trei mai, a locuit pînă la revoluție la Borșa, a fost cadru militar, subofițer, explică, până în 1970, după care s-a pensionat în 1973 în urma unui accident, invaliditate gradul III. Nu crede însă că acesta a fost motivul pensionării, ci faptul că, are impresia, soția îl înșela, clasica poveste, cu căpitanul. În ’73 a venit și la C.C. Degeaba. În «21» a fost la revoluție. Unde? – La Sala Palatului(!?). După, a fost în audiență și la F.S.N. și la Ministerul Muncii să-i dea serviciu în București. Nu a găsit înțelegere. Pe 18 februarie a fost iar la C.F.S.N. (Nu precizează în ce postură). Are trei revendicări mari și late care, speră, să-i ostoiască oful: «punctul opt din proclamație», desființarea decretului 473/77 cu televiziunea. Ce conține? – Nu e liberă, domnule! și «amânarea alegerilor». Crucea Roșie a venit pe la dvs.? – «Crucea Roșie e roșie de tot», îmi răspunde pentru domnia sa, pe care, după modul în care îmi recită titlurile din ziarul «Dreptatea», îl identific cu ușurință de la P.N.Ț.-c.d. Dar au venit doctori francezi… De unde? De la «Le monde de France». Nu mai întreb nimic. N-am chef să fiu luat iarăși la ochi. Așa că-mi continui drumul prin jurul taberelor.
Este ora 11,00. Dinspre «Batiște» se scandează: «Cinste lor, golanilor». Trece la miting coloana țărăniștilor. Dar «golanii», exceptând câțiva, rămân apatici. Face parte, probabil, din regula jocului. Așa că țărăniștii își văd de drum, înspre Piața Victoriei. Cam asta este tot, până la căderea serii, când Piața se animă, vine «lumea bună», iar la balcon își fac apariția oratorii.
SHOW-UL DE SEARĂ
Astă-seară show-ul este deschis de – se recomandă singur – Mihai Trifu de la «16-21 Decembrie» – «Eu sînt cel mai mare golan», cam atît are de spus. Mulțimea nu prea reacționează, a mai văzut mutra și în alte seri, la fel de săracă cu duhul. Organizatorii intuiesc momentul. Crainicul în cămașă cadrilată, același seară de seară, anunță cu emfază «un profesor universitar de la Politehnică». – «Ăsta da, golan!», scandează mulțimea care așteaptă discursuri mai de soi. «Profesorul», care nu se recomandă, și bine face, pentru că zeul aplauzelor nu-i surâde, citește agasant un text monoton și lozincard încropit din niscaivai de ziare.
Victor FĂGEȚEANU”.
Sursa: „Dimineața”, 18 mai 1990, p. 6.
[Serghei Pricopiuc]