„Am promis că voi reveni cu amănunte delicioase despre felul hilar în care lucrează veleitarii (refugiații în partidele de mucava, polistiren și ceară de lumânări) împotriva culturii și pentru reîmpiciorogarea lor în festivalul «cântării de tip democratic a României». N-o să prea avem timp de ei însă și, oricum chestiunea suportă amânare. Între timp să vorbim de scriitorii autentici prinși într-o horă pe care n-au mai jucat-o nici cu profesioniștii și nici cu amatorii într-ale politicii. De fapt, mai corect, să vă dau câteva repere despre cei câțiva prieteni pe care i-am văzut în dublu rol (politic/apolitic) în evenimentele recente. Pornesc de pe o poziție privilegiată. Am citit câte ceva din tot ce au scris mai bun până acum următorii scriitori tineri: Stelian Tănase, Mariana Marin, Vasile Gogea, Ion Monoran, Daniel Vighi, George Șerban, Vasile Popovici, Viorele Marineasa, Florin Iaru, Leonard Oprea, Dan Petrescu și încă vreo câțiva de care nici n-ați auzit, dar veți auzi (sper că întâi datorită scrisului lor și abia apoi din cauza isprăvilor politic/apolitice).
Așadar, mă plimbam deunăzi cu Sorin Preda prin Piața Universității (din București) cu aerul că ne place să privim dinăuntru orice chermeză. (Apropo, am întâlnit de curând un specialist în economie care folosea noțiunea «economie de cherrmeză» pentru cea a patriei noastre și mi s-a părut potrivită. Omul avea argumente și sper că le va dezvolta public cât de curând). Și, cum ziceam, plimbarea nu ne-a fost în zadar pentru că ne-a făcut să observăm un lucru util viitorilor istorici ai literaturii române. Colegii noștri de breaslă și generație (sau invers) s-au «instrumentalizat» puternic. Doar trei exemple în acea după-amiază (24 aprilie curent): Stelian Tănase lucra cu port-vocea, Mariana Marin stătea pe vine și-i lua un interviu pe un casetofon miniaturizat unei fetișcane ce stătea turcește pe trotuar. Vasile Gogea avea un aparat foto agățat de gât și regreta că ajunsese prea târziu pentru a imortaliza câțiva militari, polițiști, scutieri etc.
Țin să precizez cu institență că măcar o pagină din literatura scrisă de cei trei ca și din a celor enumerați mai sus mi-a plăcut și continuă să-mi placă. Eu cred în talentul lor, iar despre instrumente tocmai mă pregăteam să scriu.
Așadar, colegii mei nu «s-au băgat în politică» și bine-ar fi făcut, parol, de s-ar fi ținut de cuvânt. Oricare alt instrument e mai util scrisului decât vechea unealtă numită stat și de care ai iluzia că te poți servi numai dacă te și «bagi în politică». Dacă recitiți lista dată de mine mai sus o să vedeți că ea cuprinde și dizidenți, și fondatori ai Societății Timișoara, și fondatori sau colaboratori ai GDS-ului și animatori ai sindicatului 15 noiembrie Brașov și băieți care au fost în balconul Operei din Timișoara și poeți și prozatori și critici. Aproape de necrezut.
Numai cine al cui instrumente (?) este sau devine fără voie nu e ușor de aflat nici de la televizor, nici din presă și cu atât mai puțin dintr-o plimbare pe mijlocul bulevardului într-o blândă după-amiază de aprilie. Proclamația de la Timișoara e un text dintre cele mai frumoase, inclusiv punctul opt. Numai că acesta a fost luat drept o gaură în gard de către niște pistolari bătrâni care aveau alte ținte vii: un anume domn Iliescu și amânarea cu orice preț (plătit de popor) a alegerilor până spre iarnă. Vechii pistolari au și pus naganul unde trebuie și caută să lărgească gaura pentru a ochi și lovi cei doi iepuri cu o singură împușcătură, rămânând și incognito după gard, cum s-ar spune. Sfâșiați între frumusețea textului pe care și-l autoadmiră și grozăvia de gaură căscată inestetic la punctul opt (gata să compromită chiar și succesul la public al textului), autorii au devenit (au redevenit) ce erau: intelectuali ezitanți. Păi, da, iar o să ni se reproșeze chestia asta! Ce dacă o avem înscrisă în codul genetic? Așa că-mi permiteți, vă rog, să nuanțez ce-am zis nu demult. «Scriitorii când fac politică uită de cultură» e o propoziție ce rămâne valabilă pentru toți veleitarii (chiar dacă ei nu păreau veleitari până la această probă) și chiar pentru unii scriitori onorabili, dar din altă generație decât a noastră. Ăștia tineri se întâmplă că rămân cu gustul frumosului intact și asta-i va pierde. Dacă nu cumva instrumentele alea minunate îi vor pierde.
Le voi rămân un cititor fidel.
Mircea Nedelcu”.
Sursa: „Contrapunct”, nr. 18, 4 mai 1990, p. 2.
