„Mă uit consternat la chipul lui Marian Munteanu, publicat de o revistă străină după ce a fost zdrobit cu sălbăticia ce vai, iat-o dezlănțuită și tolerată cu cinism aici în inima Capitalei.

Îl am înaintea ochilor în sala de seminar pe acest înțelept treaz și cutezător tânăr ce și-a luat examenul cu nota maximă, angajat și hărțuit pentru spiritul de dreptate și dorul de libertate ce-i anima ființa în anii dictaturii printre înfăptuitorii lui decembrie, el fiind unul de substanță, iar acuma iată-l slab, numai piele și os cu această față scăldată de suferință încadrată de o barbă ușoară amintind iconografia bizantină.

S-au împlinit șase luni de când cei minunați au căzut în Piața Universității.

Ne grăbim cu coroane și pomeniri în stânga și-n dreapta și e bine așa, dar cei ce au rămas în viață, tinerii, studenții, descoperă cu groază că ura de aproape o jumătate de veac, sălășluită adânc în atâtea inimi și minți întunecate, abia începe să iasă la iveală… Este uriașă, barbară, demonică, anticristică, apocaliptică.

Iartă-mă, iubite frate Marian Munteanu pentru încrederea nemărginită în puterea iubirii ce mișcă sori și stele din Dante despre care am vorbit de atâtea ori la seminar.

Numai la asta nu mă puteam aștepta ca bâta, ciomagul să te doboare.

Am sentimentul, siguranța aproape, că vei rpmâne viu și întreg și puternic și smerit și hotărât și de foc și de aer și vânt pentru că ești legat nu de o luptă, ci de păstrarea unei biruinți, iar această biruință, este și a ta și noastră a tuturora, ca amurgurile și anotimpurile, ca fluviile și oceanele – Învierea – odată cu aurora”.

Sursa: „Dreptatea”, 26 iunie 1990, p. 1.