La 11 martie 1990 textul Proclamației de la Timișoara a fost citit în balconul Operei din piața cu același nume din localitatea de pe Bega, chiar de către inițiatorul ei, George Șerban (1954-1998), participant la Revoluția din Decembrie 1989 și membru al Societății Timișoara.
Prin actul redactat și făcut cunoscut publicului din întreaga țara la scurt timp, George Șerban (ziarist, scriitor și om politic) a încercat să transmită un mesaj susținut că scopul Revoluției Române a fost înlăturarea comunismului și nu doar a liderilor politici ai vremii (Elena și Nicolae Ceaușescu). De asemenea, prin ea s-a încercat tragerea unui semnal de alarmă privind faptul că idealurile Revoluției începută la Timișoara erau în pericol de a nu fi atinse („A fost o revoluție făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiștilor și securiștilor. A fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă și nu doar anticeaușistă”).
Textul Proclamației de la Timișoara cuprinde 13 puncte și este accesibil digital pe pagina de internet a Societății Timișoara. Dintre cele scrise în această proclamație, cele de la Punctul 8 au stârnit cel mai mare interes și o aprinsă dezbatere în România anului 1990:
„8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viata politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu, și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită.
Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am putea face o alegere în cunoștință de cauză, cu cărțile pe masă”.
Textul Proclamației de la Timișoara a fost reluat în presa vremii și nu numai și cunoscut publicului larg din întreaga țară. A fost mult timp un text cu principii ideatice de bază în societatea românească, mai ales textul de la Punctul 8.
Proclamația de la Timișoara rămâne și astăzi un document important pentru istoria românească recentă, chiar dacă cererile sale au avut o transpunere limitată în realitate (lustrația, adică interzicerea demnitarilor comuniști cu funcții importante să aibă acces la funcții publice după 1989, nu s-a aplicat).
