„Primim la redacție numeroase scrisori, telegrame și telefoane prin care cititorii își manifestă simpatia și solidaritatea față de ziarul nostru, față de redactorul său Dragomir Horomnea, acuzat de conducerea Ministerului Apărării Naționale că ar fi prezentat deformat participarea armatei la evenimentele din 13 iunie, când, după cum se cunoaște, violențele au putut atinge cote paroxistice. Am selectat din noianul corespondenței încă o mărturie revelatoare, făcută de un ofițer superior, comandant de unitate, participant activ la evenimentele dintr-un punct nodal: sediul Ministerului de Interne.

Desigur, orice comentariu al nostru e de prisos.

«Mă adresez dumneavoastră din două motive, unul că apreciez modul în care ziarul Dvs. militează pentru adevăr, iar celălalt pentru că am asistat în ultimele zile la polemica între reprezentanții armatei și unul din oamenii Dv., acuzat că ar face aprecieri tendențioase pe marginea celor ce s-au petrecut în după-amiaza zilei de 13.06.1990 în Capitală. Prin aceasta nu doresc în nici un fel să blamez sau să aduc vreo știrbire armatei în general, însă vreau să clarific niște aspecte pe care eu personal nici la vremea respectivă și nici acum nu le-am putut înțelege.

Prin natura împrejurărilor (evenimentului) în ziua de 13.06.1990, după ce mi-am recuperat oamenii din Piața Universității cu mașinile avariate și câteva capete spate din partea celor care manifestau «pașnic», m-am deplasat la comandament unde am primit misiunea să merg la sediul M.I., pentru a organiza apărarea acestuia. Am ajuns în jurul orelor 17,30 și am intrat în sediul pe poarta nr. 3 (dinspre chei) sub ploaia de pietroaie acompaniate de fluierături, huiduieli și strigăte repetate «ASASINII». Autobuzul a fost distrus în cele câteva minute cât a durat debarcarea.

În interiorul clădirii mai erau 40-50 militari în termen de la o unitate de transmisiuni, comandați de un locotenent colonel – am aflat ulterior din presă că se numește Cristea Dumitru, nume foarte asemănător cu al meu. Am întrebat ce măsuri au luat și mi-au spus că doar sosiseră și ei. Am executat imediat o recunoaștere, am creat responsabilități cadrelor pe care le aveam cu mine pentru fiecare din cele 3 intrări și am trecut la blocarea ușilor și constituirea de baricade, folosind materialele din birouri (fichete metalice, dulapuri, mese foarte mari la poarta 1, țevi etc.), am pus în funcțiune furtunurile de hidrant și am adunat stingătoarele (cam puține la număr), pregătind și echipe pentru supravegherea și depistarea din stare incipientă a oricărui incendiu în vederea lichidării lui. Inițial am distribuit și parte din militarii aparținând Ministerului Apărării Naționale, tot la cele 3 intrări, parte rămânând în rezervă, în curtea interioară. Imediat am ordonat și s-a executat strângerea mochetelor de pe holuri și din birourile de la etajul 1 pentru a nu ne da prea mult de lucru în cazul incendiilor. Toate aceste măsuri au fost luate sub presiunea crescândă a așa-zișilor «revoluționari» care continuau aruncarea de pietre, strigăte și trecuseră deja la folosirea sticlelor incendiare. Dar fiindcă nu eram dotați cu muniția pe care am fi putut-o folosi pentru intimidare și chiar tragerea la picior dacă se pătrundea, am organizat echipe de lovire cu drugi (suporți) cu ajutorul cărora era fixată mocheta pe scara principală, a căror constituție era mulțumitoare (metal plin, gros de 20-25 mm, peste 150 cm. lungime).

În jurul orei 19,00 la poarta 3 și-au făcut apariția 3 T.A.B.-uri întâmpinare cu lozincile atât de uzitate în timpul revoluției «ARMATA E CU NOI» și «SOLDAȚI, SOLDAȚI VĂ SUNTEM FRAȚI ȘI TAȚI» și în câteva minute au și pactizat cu asediatorii; mai mult, unul din echipaje a ieșit din T.A.B., dând posibilitatea unui revoluționar să pătrundă în interior și să execute manevre de lovire cu acesta în poartă. Este unul din aspectele pe care nici acum nu-l înțeleg. În acele momente nu mai știam ce să cred, pe lângă activitățile deja organizate am ordonat oamenilor mei să supravegheze îndeaproape pe cei din Ministerul Apărării Naționale existenți în interiori, măsură care s-a dovedit nejustificată, aceștia fiind alături de noi până la sfârșit. Îmi reproșez și acum acest moment, dar nu știu cum ar fi procedat altul văzând cum T.A.B.-uile venite în sprijin se întorceau împotriva noastră. În final cele 3 T.A.B.-uri au părăsit zona, moment psihologic exploatat din plin de asediatori, atacurile crescând în intensitate, cât și aria de desfășurare. S-au repetat încercările de forțare a porților cu ajutorul autovehiculelor de toate tipurile (autobuz, basculă, T.V., «Dacii» luate din zonă). Au apărut și două autocamioane cu soldați ai Ministerului Apărării Naționale, care nici nu au încercat să debarce, au discutat cu asediatorii și au plecat și acestea. Au apărut alte T.A.B.-uri sau poate s-au întors tot cele dinainte, însă cu același rezultat. Cu ele acolo, atacurile se derulau în continuare după plan.

Un alt moment pe care nu pot nici acum să mi-l explic este acela al folosirii acelor substanțe iritante împrăștiate dintr-un elicopter. Deși am fost anunțați în prealabil de aceasta și am insistat să nu fie folosite, dat fiind efectul lor și asupra noastră (geamurile erau sparte și oamenii nu aveau la ei masca contra gazelor), totuși au fost folosite. Nu pot relata prin cuvinte cum a fost, cert este un lucru – că atunci am fost pe punctul de a pierde apărarea; pentru 3-5 minute chiar și eu care până atunci eram foarte sigur pe mine am avut unele ezitări. Nu mă speriaseră tuburile de oxigen împinse în poarta 2 și 3 și alimentate permanent cu foc și nici descoperirea furtunului cu care se introduceau gaze naturale de la o altă clădire din zonă, în încăperile din subsol, urmând a fi aprinse cu o sticlă incendiară pentru provocarea unei explozii, și nici loviturile repetate în poarta 2 cu un autoturism (…).

În continuare, am făcut față asalturilor sticlelor incendiare ce se fabricau pe loc (aduseseră în zonă o cisternă de benzină și o dubă cu ambalaje din sticlă) și a pietrelor și altor obiecte parcă mai ușor, militarii deveniseră specialiști în stingerea incendiilor, mânuirea jeturilor de apă, dezamorsarea sticlelor incendiare și depozitarea lor, precum și refacerea imediată a baricadelor, acolo unde erau în pericol. Mai mult, după ora 24,00 am organizat rularea unor militari la odihnă, gândind că s-ar putea să fie necesară să rezistăm chiar și ziua următoare. Ultimul atac și cel mai intens s-a dat în jurul orelor 02,00 la porțile 1 și 2 (dinspre magazinul VICTORIA), deja din zona din spate apăruseră forțele Ministerului Apărării Naționale și M.I. (Precizarea privind forțele M.I. este necesară, pentru că au participat în cooperare cu cele ale M.Ap.N. la despresurare și nu numai acestea au realizat-o, așa cum încearcă să se acrediteze ideea.

Imediat după ora 02,00 am început să respirăm parcă mai ușurați, am desființat baricada de la poarta 2 și am ieșit pentru a lua legătura cu forțele ce ne sosiseră «ÎN SFÂRȘIT» în ajutor.

Am ținut să precizez aceste aspecte din bătălia pentru apărarea sediului M.I. ÎN CARE NU S-A INTRAT, cum greșit s-a mai strecurat prin unele materiale, pentru a evidenția faptul că așa cum și redactorul Dvs. s-a întrebat, mă întreb și m-am întrebat și eu, de ce acele subunități care au trecut prin zonă nu au făcut nimic pentru a ne ajuta, de ce forțele care ne-au despresurat au venit așa de târziu deși s-au făcut nenumărate apeluri de cei din conducerea Ministerului de Interne, care se găseau în sediu. S-a ezitat, de ce? Se aștepta ceva – ce anume? Sunt întrebări pe care personal nici acum nu mi le explic. Și nu pricep nici pentru ce se încearcă tot felul de luări de poziție pentru a se scuza această întârziere.

Sunt comandantul unei unități militare din Ploiești, unitate ce aparține TRUPELOR DE PAZĂ ȘI ORDINE din compunerea MINISTERULUI DE INTERNE, locotenent-colonel de Poliție, așa cum domnul maior Floca Mihai a scris în articolul – O PRECIZARE NECESARĂ – apărut în Tineretul liber nr. 148 din 17 iunie 1990; și, dacă tot am apucat să-i pomenesc numele, îl asigur că soarta Ministerului de Interne era aceea în care l-au găsit, chiar dacă nu se «grăbeau» și veneau după încă 3-4 ore.

Dacă totuși veți publica ceva, nu pot să-i trec sub tăcere pe subordonații cu care am colaborat și m-au ajutat în apărarea sediului M.I.. Ei sunt: Cpt. BADIU MARIAN, Lt. Maj. PROTOPOPESCU MARIN, Lt. Maj. PATULEA CRISTINEL și Lt. PETCU GARBIEL, cu regretul că nu-i pot cita și pe cei 75 de militari în termen care și-au făcut cu prisosință datoria și de care părinții lor pot fi mândri».

N.R. – Sublinierile ne aparțin.

Lt. Col. Costea DUMITRU”.

Sursa: „Adevărul”, 23 iunie 1990, p. 1, 3.

[Vlad Mihăilă]