„În zona, până mai ieri, «liberă de comunism» la mare preț era titlul de «golan», fie el «golan simplu», «golan începător», «golan student», «golan intelectual», «golan șef» etc. sau… golan, pur și simplu, fără badge (– semn distinctiv, însemn; marcă și cocardă; emblemă, insignă), adică fără aparență de «golan», ci golan sadea.

Joi, 14 iunie, în aceeași zonă, cine se declara «golan» sau numai susținător al «ideologiei golănești» risca să fie maltratat, adică «tratat» nu conform presupusei înnobilări rezultate din actul asumării titlului sau rangului respectiv, ci accepțiunii curente sau «vulgare» a termenului, aceea pe care, în acord cu «gloata» nededată la finețurile «golăniei» ca stare de spirit, dicționarele limbii române o definesc astfel: «om fără ocupație, care bate toată ziua drumurile fără să facă nimic util; derbedeu». Semnificativ în «oală» erau băgați – adică, maltratați – și unii dintre cetățenii noștri mai… «închiși» la culoare (mulți dintre ei închiși de-adevăratelea pentru abateri de la codul penal), precum și diverse persoane «fără ocupație», din rândul, mai ales, al populației feminine aferente zonei sus-menționate. Îngrijorător, dar nelipsit (nici de data aceasta!) de semnificație, este faptul că în aceeași «oală» au fost băgați și purtătorii unor badge-uri indicând apartenența la unele formațiuni politice, cum ar fi, de ex. P.N.L. sau P.N.Ț.-c.d., oric la unele formațiuni zise apolitice, cum ar fi, de ex. Liga studenților, Alianța Poporului sau Asociația 16-21 Decembrie. Cu privire la această semnificație, dorim să facem câteva remarci în cele ce urmează.

Dar, înainte de asta, să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Adică, să spunem câteva cuvinte despre cei care și-au asumat ingrata sarcină a «curățirii» zonei, libere, ce-i drept, de neocomunism – pentru că liberă de comunism este, de fapt, întreaga țară și, deci, și Piața Universității – dar înțesată, până la refuz, nu numai de bișnițari, escroci și flecari, ci și de dușmani jurați ai democrației, ai legalității, și, în ultimă instanță – contrar celor susținute cu vehemență – dușmani ai Revoluției române din decembrie ’89. Oameni fără maniere, minerii ăștia! Vin în București, pe nepusă masă, nebărbieriți și murdari, direct din șut, cu salopetele și lămpașele lor, cu «perimatele» lozinci în favoarea democrației, susținând ca niște «naivi» legalitatea și pe președintele ales al României, fără să realizeze că adevărata democrație este aceea debitată prin portavoce în zona «liberă de neocomunism» și nu aceea întemeiată pe vocea urnelor de vot. Rezemați pe zidurile Universității – devenită și ea, în ultima vreme, prin contagiune, zonă liberă de… învățământ! – ei mănâncă nonșalanți dăraburi de pâine intermediară, beau apă direct din sticlă și, mai ales, sunt alergici la cuvântul «golan». Ce mai, niște nemanierați, care nu gustă în nici un fel subtilitățile unei înverșunate lupte (de idei, oare?!), fără obiect, în realitate, întrucât nici un om cu mintea-ntreagă nu se mai poate pronunța acum, în România, în favoarea comunismului, fie cu mască, fie fără mască.

Revenind la semnificația a ceea ce s-a petrecut în ziua de 14 iunie, afirmăm răspicat, de la bun început, că, înțelegând și aprobând necesitatea asanării zonei Universității și a împrejurimilor ei, nu suntem, în nici un caz, de acord cu exagerările care s-au făcut, cu molestarea unor persoane în funcție de apartenența la un partid sau la o formațiune apolitică, ori pe baza ideilor lor, a afirmațiilor și susținerilor politice, chiar dacă neconforme cu opțiunea electorală majoritară de la 20 mai. Este de netăgăduit faptul că minoritatea electorală, opoziția are dreptul să se exprime, să-și afirme, în continuare, opțiunile politice, chiar dacă scrutinul, liber și democratic, a dezavuat-o.

În ceea ce ne privește, am susținut, între primii, în mass-media românească (vezi «Adevărul» din 8 mai) ideea unei opoziții puternice și constructive. În același timp, însă, considerăm că opoziția trebuie să se caracterizeze – ca și majoritatea, de altfel – printr-o atitudine constantă de fair-play, de respectare necondiționată a regulilor «jocului politic». Or, încă înaintea scrutinului de la 20 mai s-a manifestat, atât la lumina zilei, cât și în tenebrele nopții, tendința înlocuirii democrației (veritabile) a urnelor printr-o democrație (demagogică) a străzii. Există, desigur, și situații în care voința poporului se manifestă deschis, în stradă, atunci când toate celelalte căi de afirmare, eventual, de impunere a unor soluții sau revendicări democratice n-au dus la nici un rezultat. Dar și în aceste situații, în societățile cu adevărat democratice, se impune respectarea unor norme și reguli, cum sunt cele referitoare la data, ora și locul (sau traseul) manifestației, obligația de a nu tulbura ordinea publică etc.

Pentru persoanele și formațiunile politice sau apolitice care au mizat exclusiv pe cartea democrației străzii, concluzia cea mai importantă ce rezultă din evenimentele recente se referă la faptul că nu poți sconta să culegi exclusiv roade – mai bine zis, beneficii politice sau chiar puterea în stat – din acțiuni de felul perpetuei manifestații din Piața Universității. În asemenea împrejurări există totdeauna satisfacția unei «băi» de mulțime binevoitoare, care te aclamă și-ți zâmbește, dar există și riscul ca, atunci când strada este ocupată, nu de «oamenii tăi», ci de alții (strada nu este apanajul exclusiv al unei anumite categorii de cetățeni!), să fii supus  legii străzii, neîndurătoare, expeditivă și, firește, înclinată să nu țină seama de nuanțe și finețuri. Căci măsura democrației străzii este alta decât măsura democrației parlamentare și, evident, nu poți pretinde să beneficiezi de o «tratare parlamentară», atunci când joci cartea neparlamentară a străzii.

Mai concis spus, orice medalie are un revers și nimeni nu poate sconta, în nici o democrație din lume, să se bucure numai de fața medaliei. Putem constata cu toții că sediile P.N.L., P.N.Ț.-c.d., Ligii studenților etc., arată la fel că Televiziunea și chiar mai puțin rău Ministerul de Interne. Democrația străzii poate, așadar, avea efectul unui bumerang; un risc inevitabil atunci când mânuiești această armă!

Gheorghe Doca”.

Sursa: „Adevărul”, 17 iunie 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]