„Stimați cititori,

Dumneavoastră care citiți acest reportaj scris cu sânge pe marginea decolorată de suferință a unui rest de viață, judecând cinstit veți înțelege că pe 14 iunie a fost ziua de glorie ofilită a unor câini. Ura a făcut să zboare în țăndări lampadarul de cristal al civilizației. Subsemnatul, ca o statuie gânditoare trecând îndoliată prin dimineața acelei zile, în momentul în care eram gata să mă prăbușesc am simțit umărul celei de lângă mine. Deja o uitasem! – Haide, Ilie! Eram o flacără de sânge într-un deșert fără speranță și tremuram. Și-a scos hanoracul și l-a pus pe mine. Și astăzi încă sunt uimit de puterea ei, altfel e de-o fragilitate fără cusur. Când am ajuns la Grădina Icoanei ne-am sprijinit amândoi de un zid. Eu simțeam că nu mai pot merge, ea ca să-mi șteargă fața. Niciuna dintre mașinile cărora le-am făcut semn n-a oprit, în schimb a apărut un Aro al Poliției. M-a tras într-o curte și m-a așezat pe scări. – Liniștește-te! Am plecat mai departe căutând un telefon să-l sunăm pe directorul ziarului. – Alo, Domnul Paul Lăzărescu!…

Apoi am încercat să scap de ea, mi se părea că o târăsc spre un destin care nu-i aparține. Te rog du-te!… – Bine, la colț te las. M-a mințit în permanență până am ajuns la Spitalul de Urgență. Acolo m-am prăbușit cu adevărat. Când mi-am revenit era alături. Cred că nu mi se mai poate întâmpla nimic! – Bine, plec!, și a ieșit. Radiografiile, am fost cusut, aproape trei ore a trebuit să rămân întins. De câte ori încercam să mă ridic amețeam, pierdusem mai mult de un litru și jumătate de sânge. Apoi am refuzat să fiu internat, am stat câțiva ani în închisoare și am oroare de orice spațiu închis. Am plecat abia târându-mi picioarele. Nu știu de unde a venit, cert e că m-am trezit cu ea lângă mine. – Te simți mai bine? Am privit-o și, crezând că mă înfurii, s-a întunecat puțin la față. – Ce naiba, suntem colegi, cum să te las pe stradă! M-a urcat într-un taxi și am plecat spre casă unde îmi era teamă să ajung gândindu-mă de reacția unei mame bolnave. Fata n-a apucat să spună decât – doamnă!… Mama a stat puțin în cumpănă. – În sfârșit, bine că ați venit! Dar dacă tot ați pățit-o, n-o să vă speriați din atâta. Trebuie să mergeți până la capăt! Îmi pierise graiul. Le-am văzut zâmbind pe amândouă și aripile morii de vânt pe care o port în suflet au prins să se miște din nou. Când a plecat arăta ca o dropie împușcată în aripă. – Ai grijă de tine, voi trece să văd cum te simți. În partea de rai a singurătății cerul se luminase. Steaua Bunei Speranțe călătorea în plină zi pe un nor ce arăta ca un minaret al soarelui. Și doar atâta amar de vreme intrasem zilnic în biroul dactilografelor. Sărut-mâna, bate-mi te rog asta!. – Sărut mâna bate-mi te rog asta! În rest, puțină bârfă ca în orice redacție, doar sunt femei! Astăzi însă, acest Ilie Costache care n-a spus de cinci ori iartă-mă în viața lui doamnelor, îngenunchează și, cu mâna pe inimă, cere iertare: minunata mea colegă GIGI DISCUCI, mulțumesc!, mulțumesc!, iartă-mă! Dacă tu n-ai fi fost lângă mine în dimineața aceea de groază, aceste rânduri n-ar mai fi văzut niciodată lumina tiparului!

Spitalul de Urgență

Spitalul – iată o instituție la care întotdeauna m-am gândit cu spaimă. Astăzi însă mă întreb dacă noi, cei oropsiți sau fericiți de Dumnezeu să viețuim sub zodia incertitudinii, onorăm cu respectul nostru, așa cum s-ar cuveni și cât s-ar cuveni, pe slujitorii ei. Neîndoielnic, după cum m-am convins în ultimele luni, Spitalul de Urgență e mult mai mult decât o instituție medicală. E o catedrală a vieții. În altarele ei sunt pictate cu inteligență frescele durerii umane. De cele mai multe ori Spitalul de Urgență este prima sau ultima șansă. În zilele de 13 și 14 iunie ambulanțele și mașinile Poliției veneau una după alta. Sute de oameni aduși în situații limită. La chirurgie personalul era în picioare de 20 de ore. Și totuși avea răbdare și puterea de ați zâmbi, făcându-și meseria. Numele nu spun niciodată prea mult, toți suntem un număr de ordine în registrul vieții dar, în mod ciudat, doctori, asistente și surori, exemplari prin profesionalismul lor, uneori nici nu-ți permit să le treci numele pe carnet. Gloria nu-i interesează. M-a uns pe suflet gestul domnului director de a nu primi televiziunea. Ce căuta aceasta acolo unde, când treci pragul, trebuie să ai conștiința curată? Un medic afirma, contrariat de cele întâmplate, că în Istoria lumii, la capitolul epocii de piatră, e cazul să fie adăugate secvențele din România contemporană. Revoluția a devenit falsă prin implicațiile ulterioare ale neocomuniștilor. Totuși chiar și aceștia, aflați pe patul Spitalului de Urgență, au fost tratați cu aceeași corectitudine. Problemă de conștiință profesională. Dar e vorba numai de atât? Și dacă tot susțin că Spitalul de Urgență e o catedrală, ei bine!, nu toți cei care vin aici intră în vârful picioarelor. E drept, uneori nici nu se poate, fiecare își exteriorizează suferința într-un fel sau altul. De la Revoluție încoace însă, mai ales, asupra acestei instituții s-au făcut tot felul de presiuni. Un tablagiu sau altul (contează gradul?) și-au permis chiar să dea sfaturi cum și ce tratament e necesar în cazul unor răniți transportați de ei! Să vă mai spun că au fost expediați rapid? Iată de ce Spitalul de Urgență rămâne locul unde nu există culoare politică iar ideea care cenzurează activitatea personalului mi-a fost sugerată metaforic de o asistență de la Radiologie: și noi suntem un front: F.S.V.C.N.! Adică Frontul Salvării Vieții și Conștiințe Națiunii! Poate vi se pare prea plastic dar nimic mai adevărat!

Bună seara, domnule președinte!

De ce bună seara? Oare nu în acest anotimp al zilei ne-ați făcut toate promisiunile Dumneavoastră mincinoase? Oare nu la orele întunericului ați gândit, la Moscova sau oriunde v-ați aflat, dezastrul națiunii române? E cazul să ne mai întrebăm cât arăta ceasul în momentul, e drept, calculat, când ați afișat ideea deturnării Revoluției și ați recurs la subterfugii de duzină? MAREA CACIALMA VALAHĂ are la bază, spiritul sintetizator al «despotului înțelept» Ion Iliescu, vă mai surprinde ceea ce susțin? Desigur că nu! Cu un calm diabolic ați pângărit trupurile martirilor Revoluției, în numai șase luni reușind performanțe pentru care mentorului Dumneavoastră, ceaușescu, i-au fost necesari ani și ani. Astăzi se știe CINE A DAT ULTIMUL ORDIN DE A SE TRAGE ÎN REVOLUȚIA ROMÂNĂ! Sunteți un om avid de putere și pentru a o menține nu vă dați înapoi de la nimic! Metodele ceaușiste semănau cu cele ale Inchiziției Spaniole, ale Dumneavoastră țin de nazism! N-am nici o îndoială că știți unde au dispărut cadavrele Timișoarei și ale Bucureștiului (tot așa cum știu și eu!), după cum nu vă faceți mai puțin vinovat de violențele care au inundat de la o vreme încoace scena politică a Țării, începând cu Tg. Mureș și terminând cu masacrul ordonat și organizat pe ideea participării minerilor, împotriva partidelor din opoziție. După cum v-ați convins, Istoria nu iartă niciodată și nume care păreau să rămână înscrise cu majuscule, nu devenit niște biete substantive comune. Întrucât nici o Instanță Juridică din România nu ar da curs apelului meu, fiind sub controlul Dumneavoastră, mă voi adresa, în mod excepțional unei Instanțe Internaționale. Pentru realizarea acestui scop voi interveni, prin ambasadele respective la București, rugându-i să-mi acorde tot sprijinul, pe lângă: Președintele S.U.A., Primul Ministru al Angliei, Cancelarul R.F.G., Președintele Franței, Primul Ministru al Japoniei, Guvernatorul General al Canadei, Secretarul General al O.N.U. Domniile lor vor primi din partea subsemnatului câte o copie după dosarul conținând capetele de acuzare împotriva Domniei Voastre!

A le enumera aici e fără de sens. Deși judecă numai anumite litigii, Curtea cu Juri de la Haga, conform unui amendament din propriul Cod de procedură Penală, va putea pune pe rol un dosar în care actualul Președinte al României să poate fi judecat, între altele pentru: GENOCID, INSTIGARE LA CRIMĂ, SABOTAREA ECONOMIEI NAȚIONALE. Capete de acuzare care au stat pe «ordinea de zi» a unui alt proces, nu prea îndepărtat. Vă amintiți?!

Concluzii

Sunt în dificultate, nici nu știu cu ce să încep. Zilele de 13, 14 și 15 iunie au demonstrat, o dată în plus, că în România libertatea și democrația sunt un mit care se destramă. La șase luni după Revoluție privim cu groază în urmă și cu frică înainte. În ciuda tuturor afirmațiilor, cel care ieri s-a ales Președinte, al doilea miner al Țării, a apelat la ortacii săi pentru a face ordine în Capitală. Ideea «mobilizatoare» a fost și este aceea de a desființa opoziția! Domnul Petre Roman nu are veleități de Prim-Ministru! Frontul este cum este! Să mai vorbim despre alegeri? Pe scena politică a lumii România e un pământ inutil. Politica, în general, e o zonă fascinantă a suferinței și iubirii umane dar fără discernământ nu se poate realiza nimic. Nu folosesc starea de lucruri actuală ca pretext de critică a societății iliesciene. Ar fi absurd. Dar sunt deja prea mulți morți, de ce această răzbunare împotriva copiilor maltratați de mineri, de ce dacă o vreme s-a găsit cât de cât ceva în magazinele alimentare acum sunt din nou goale? Cu o vreme în urmă am fost la Constanța și am filmat clandestin încărcarea unor vapoare. Pe containere scria cizme de cauciuc, dar în ele era carne și brânză. Am dat la export chiar și o parte din ajutoare! De neconceput! În acest context, viitorul apropiat e tragic. Zilele acestui mijloc de iunie sunt lecții de avertisment. Dacă nu ne-am irosit ultimele speranțe, atunci e necesar să ne întoarcem la umanism, echitate și moralitate. Ar fi o șansă. Să nu uităm însă că dictatura distruge personalitățile și se mizează prea mult pe manipularea indivizilor și reducerea lor la o masă de elemente lipsite de caracter și voință. Și, nu în ultimul rând, când ne privind în oglindă să ne judecăm sever și cinstit înainte de a-i judeca pe alții. În caz contrar drumul spre libertate și democrație va rămâne doar o vară de neatins spre care vom tânji visând zadarnic aroma căpșunilor.

Ilie Costache”.

Sursa: „Dreptatea”, 23 iunie 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]