„În mod firesc, scrisoarea aceasta trebuia publicată în ziarul «Dreptatea». Și chiar așa am și dorit prezentându-mă mai întâi la redacția ziarului «Dreptatea», bd. Republicii nr. 34, unde m-a primit o doamnă ce s-a prezentat Ștefan Lucia. Cred că n-am fost tocmai oportun (ori poate nu a plăcut textul meu), cert este că mi s-a spus să las scrisoarea și voi primi răspuns în ziar, deoarece nu poate fi publicată. Vă rog, aveți amabilitatea și supuneți acest text judecății opiniei publice, pentru a putea fi apreciată de către cititori justețea sau injustețea rândurilor care urmează!

CĂTRE REDACȚIA ZIARULUI «DREPTATEA». În atenția d-lui director Paul Lăzărescu. Am citit în ziarul dv. un articol semnat de Odette Hanganu, în care se povestește despre un «marș al tăcerii» prin București la care, de trei zile participă sute de oameni. M-am numărat și eu printre curioșii care au însoțit zgomotoasa «defilare» a circa 60-70 cetățeni, la Ambasada S.U.A. și la Televiziunea. Prima observație pe care o fac: ce «marș al tăcerii» este acela în care un individ cu portavoce comandă din când în când lozincile ce trebuie strigate, iar grupul le reia, la comandă, în cor, așa cum scrie chiar redacția dv., înșirând vreo 10 lozinci, aceleași de o lună, scandate în Bulevardul Magheru? Întreaga manifestație este susținută de indivizi care, în majoritate, mi se par dea cea mai suspectă condiție socială, oamenii de pe margine recunoscând între «demonstranți» indivizi fără căpătâi de prin cartierele unde locuiesc, certați de mult cu munca. Tot între ei sunt și persoane ce nu sunt din București, ținuți în Capitală nu se știe pe ce bani și care se prezintă a fi «eroi» ai Revoluției, dar care nu au avut nimic cu evenimentele din decembrie, scandând acum, când în genunchi, când în două picioare, sloganuri ce îmi amintesc izbitor de manifestările rebeliunii legionare. Ca unul ce sunt cititor al ziarului dv. încă din perioada anilor 1946, cunoscându-l și pe domnul redactor șef Ilie Păunescu, pe care îl apreciez în mod deosebit, vă rog următoarele:

Pentru a nu mai crea confuzii și antipatii față de P.N.Ț.-c.d., considerat a fi în spatele grupului de mitingiști permanenți, publicați în «Dreptatea» lista celor ce stau în Piața Universității, cu ultimul loc de muncă și localitatea de unde sunt, pentru a se putea vedea ce fel de oameni «protestează» și dacă au participat cu adevărat la Revoluție. Personal cred că este o mare rușine ca în numele adevăraților Eroi ai Revoluției să scandeze lozinci ce n-au nimic cu Revoluția, niște fitecine. Dar, vă rog, nu câteva nume, pur și simplu, ci lista întreagă a celor din Piață, cu amănuntele edificatoare, ceea ce ar demonstra dacă sunt cei de acolo îndreptățiți sau nu să-și însușească prestigiul Revoluției bucureștene.

Or, dacă este, de fapt, ce știe toată lumea – o gloată plătită și manevrată deloc abil – vă rog convingeți conducerea P.N.Ț-c.d. și pe dl. Rațiu să facă pentru a se înceta această mascaradă care face de râs și partidul și ideile sale (multe din ele generoase) compromițând și mai mult P.N.Ț-c.d. în ochii țării, care aștepta de la această forță politică să se manifeste cu argumentele rațiunii, ale dialogului constructiv, combatându-se adversarii cu superioritatea ideilor, nu cu lozinci răgușite, strigate de alde Dincă, Rădulescu, Trifu, popa Tăbăcaru ori Ghiță Fluierici. Cu astfel de oameni în frunte, având numeroase condamnări penale, nu se reușește decât să crească ostilitatea bucureștenilor față de o manifestație care, dacă nu era astfel compromisă prin blocarea la nesfârșit a bulevardului (până și în timpul cutremurului!), ar fi rămas o amintire frumoasă. Personal am fost membru al P.N.Ț.-c.d. și am votat pentru acest partid imediat după război. Acum, din păcate, a ajuns să-mi fie rușine să spun cuiva despre simpatiile mele politice de vechi țărănist.

Simion Mihăileanu

Profesor pensionar, București”.

Sursa: „Adevărul”, 8 iunie 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]