„O revoluție presupune schimbarea în totalitate a unui sistem social, înțelegându-se prin aceasta întregul sistem al puterii, suprastructurii, ideologiei. În decembrie 1989, am fost, din păcate, doar autorii unei revolte și, concomitent, simple personaje care-și jucau, teleghidate, rolul, într-o piesă botezată «revoluție».
Tinerii și studenții au fost adevărații inițiatori ai evenimentelor acestui sfârșit de deceniu. Tot ei au realizat monstruoasa minciună. Și pentru că «nu poți minți pe toată lumea tot timpul», acum încearcă să-și dobândească dreptul la libertate. Drept furat și ascuns prin măsluirea adevărului.
17 mai 1990. Capitala a început să vuiască de glasuri. Din toate colțurile, înfrățiți sub ideea de libertate, tinerii Bucureștiului s-au îndreptat, într-o impresionantă manifestație, spre Piața Universității. Aici se aflau, la «datorie», «golanii». Cei ce au schimbat acest cuvânt blamant într-un titlu de noblețe.
Mai puțin entuziaști ca în decembrie, dar mai maturi, cu o experiență istorică, manifestanții purtau cu ei dorința de adevăr. Nu se poate trăi, la nesfârșit, în minciună.
Spre agora a înaintat o coloană care părea fără sfârșit. Brâncuși – Coloana infinită? Spiritualitatea românească? Da, toate personificate în studențimea Capitalei. Reprezentanții tuturor facultăților și ai câtorva licee s-au contopit cu «huliganii». Din piepturi izbucneau cuvintele: «LIBERTATE», «I.M.F, I.M.F. TOT CU TIMIȘOARA E!», «ȘI NOI SUNTEM GOLANI!». Și, mai ales, «JOS COMUNISMUL!», multiplicate de vocile tuturor trecătorilor. Alături de ei veneau părinții și bunicii lor. Vârstele deveniseră neimportante căci toți purtau pecetea tinereții pe care ți-o poate da numai disponibilitatea sufletească pentru reînnoire.
Manifestația nu avea nimic războinic. Era calmă, hotărâtă, susținută de oameni care nu vor violență, ci LIBERTATE. Voința unui popor este totdeauna suverană. Este aberant ca un om sau o grupare să încerce a o înfrânge, căci o națiune trăiește totdeauna prin sine, nu prin prescrieri exterioare ale organizării existenței. Poporul român nu mai vrea comunism. Nu mai acceptă totalitarismul sub nici una din manifestările sale. A înțeles că singura cale spre lumină este democrația.
Fără a fi membrii vreunui partid politic, fără îndoctrinări, manifestanții au ales calea libertății absolute. Este firesc să li se acorde credit, să li se îndeplinească voința.
«Trăiască duhul lui Iancu! / Trăiască moțul între moți! / Câmpia Libertății spune / Că Avram Iancu suntem toți!». Iată mesajul istoriei preluat de tineretul României. Iar răspunsul prezentului – istorie în act – vine de la sine: «Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câștiga / Libertatea noastră». Sunt cântece pe care golanii-manifestanți și golanii veșnic prezenți în piață le-au intonat în cor. Versurile își găsesc fără efort corespondentul. Dar cuvintele care au răscolit cel mai mult memoria celor ce au luptat în decembrie au fost: «VENIȚI CU NOI!». Lozinca a aceea ce consideram cu toții, atunci, o revoluție. Tinerii aceștia se căutau, de fapt, pe sine, căci fiecare este celălalt, printr-o ciudată interferare. A renăscut, în sfârșit, ROMÂNUL. Ca popor, ca spirit, ca suflet și voce, fără teamă de torturi sau de presiuni.
Oboseala de a lupta pentru libertate nu ar trebui să apară niciodată. Suntem pământeni și muritori. Și nu avem decât o singură viață, din care prea puțini ai sunt cei ai împlinirilor depline. Aproape jumătate de veac înseamnă îngrozitor de mult raportat la viața unui om care, uneori, se reduce la mult mai puțin. În sfârșit, poporul român a înțeles acest adevăr. Iar cei ce îl exprimă sunt tinerii în frunte cu viitorii intelectuali ai țării. Noi, oamenii, stăm prea puțin pe viitoarea noastră planetă pentru a nu ne bucura de fiecare clipă pe care o trăim. Trebuie să ne trezim dimineața fericiți de lumină și, mai înainte de toate, să putem zâmbi. Să întâmpinăm fiecare anotimp cu privirea aprinsă, convinși că scânteia umană nu ucide muguri. Să nu mai știm că putem deveni cenușă, iar frunza plopului să ne sfiască sufletul căci nu știm de când șoptește «Sunt minunată, iată-mă, sunt». Prin acești tineri minunați, în fântânile secate ale României se întorc apele libertății. Ioana ILIE”.
Sursa: „Viitorul”, 23 mai 1990, p. 3.
[Vlad Mihăilă]
