„Unda de șoc de la București

Evenimentul major al perioadei electorale rămâne, incontestabil, manifestația din Piața Universității. Cel mai lung miting din lume domină spațiul mijloacelor de difuzare în masă din întreaga Europă. Sfârșitul lui decembrie 1989 proiectase România în prim-planul atenției mondiale. Radicalitatea mișcării s-a constituit într-o undă de șoc extraordinară, care, pornită de la București, a zguduit din temelii neocomunismul pe care de a se instala în celelalte capitale estice. A urmat o perioadă de acalmie dominată de ascensiunea unui comunism bine ascuns în spatele unor declarații democratice. În procesul revoluționar din Est, România s-a văzut întrecută de rapiditatea și hotărârea forțelor democratice din restul Europei. Până și Albania a fost cât pe-aci să ne-o înainte în evoluția fără întoarcere către o nouă societate. Acum însă, grație mișcării din Piața Universității ne putem din nou mândri cu locul și rolul de model pentru alte țări de pe continent. Împotriva comunismului la Praga se face greva foamei. După exemplul Bucureștiului. Studenții moscoviți au ocupat Piața Universității Lomonosov. După modelul avansat de universitarii bucureșteni. Și toate aceste în timp ce pe plan internațional crește izolarea guvernului român. Ungaria, Cehoslovacia, Polonia s-au întors definitiv în Europa. Vaclav Havel obține la Strassbourg un succes mult mai mare decât cel reputat de Mihail Gorbaciov. Cehoslovacia are deja inițiative strălucite la capitolul securitate pan-europeană. La noi, Adevărul s-a reîntors la atacurile Scânteii împotriva presei internaționale. Europa Liberă e criticată mai aspru decât pe vremea lui Ceaușescu. Redactorii de la fosta Casă a Scânteii protestează împotriva a ceea ce ei numesc amestec în afacerile interne ale României. Primului ministru român abia dacă-i reușește o vizită în Bulgaria. După atâta sânge vărsat avem și noi cu ce ne mândri: au fost reluate tradiționalele legături cu R. P. Bulgaria!

Studențimea – în avangarda revoluției

Manifestația din Piața Universității are însă și o excepțională valoare internă. Indiferent de rezultatele sale practice, ea a dovedit întregii țări, aflate într-o continuă siestă după importurile alimentare masive, că spiritul viu, critic al societății românești nu poate fi înăbușit. Atitudinea tinerilor adunați aici seară de seară, ca și a celor din alte orașe occidentale ale României (Timișoara, Constanța), a arătat că jocurile n-au fost încă făcute, că există un procentaj de cetățeni ai României care nu confundă libertatea cu libertatea televiziunii de a da desene animate. Semnificativ pentru ce se întâmplă în întreaga țară e faptul că manifestația din Piața Universității constituie o nouă afirmare a spiritului studențesc. Ca și în perioada lui Ceaușescu, tineretul universitar se remarcă drept partea cea mai radicală a națiunii. Studenții au fost întotdeauna categoria cea mai neliniștitoare pentru dictatură. În anii 1945-1947 școlile și universitățile au fost principalele focare de luptă împotriva guvernului comunist al lui Petru Groza. Elevii și studenții au reprezentat forța principală în cadrul mitingului anti-guvernamental din 8 noiembrie 1945. Revoluția din Ungaria și-a găsit ecoul românesc mai ales în rândurile studențimii. Valul de represalii care a urmat anului 1956 a vizat cu deosebire mediul universitar. Începutul înghețului ceaușist poate fi stabilit în decembrie 1968, când studenții bucureșteni au demonstrat împotriva hotarelor rigide ale perestroikăi românești. În toți cei 25 de ani de dictatură, studenții au constituit motiv de permanentă îngrijorare din partea oficialității. Revistele studențești, în frunte cu faimoasa «Opinie ieșeană», s-au situat în avangarda presei românești. Cercurile și cenaclurile universitare – de la Echinocțiu până la Cenaclul de luni – au fost atâtea spații ale dizidenței mascate sub forma dezbaterilor literare. Cele două faze finale ale satirei și umorului studențesc – de la Timișoara și de la Cluj – au uluit prin sfidarea aruncată dictaturii comuniste. Ironiile lansate la aceste manifestări au făcut ocolul întregii țări. La spectacolul de gală de la Timișoara, biroul Comitetului județean de partid a părăsit sala în semn de protest față de atacurile de pe scenă împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Casa de cultură a studenților din Cluj, unde se desfășura spectacolul studențesc de satiră și umor, a fost înconjurată de cordoane de milițieni pentru a împiedica accesul clujenilor incitați de veștile răspândite în oraș despre îndrăzneala celor afirmate de grupurile și brigăzile studențești.

Critici necruțători ai domnului Ion Iliescu

Studenții, nucleu al Revoluției din decembrie, au fost chiar de la început împotriva regimului Iliescu. Revistele studențești au supus unei critici necruțătoare pe actualii lideri ai României. Pe măsura trecerii timpului prăpastia dintre guvern și studenți s-a adâncit tot mai mult. Noaptea în care dl. Petre Roman s-a aflat alături de studenții săi pe baricada de la Inter e acum o melancolică amintire. Devenit prim-ministru, fostul profesor s-a rupt definitiv de spiritul studenților săi. Manifestația din Piața Universității reprezintă astfel punctul culminant al despărțirii iremediabile dintre putere și tinerimea studioasă. Și cum această tinerime întruchipează partea cea mai avansată a Revoluției române, mitingul din București marchează ruptura categorică dintre actuala conducere și idealurile mișcării din decembrie. Nu altfel se explică solidaritatea cu manifestanții a imensei majorități a intelectualității noastre. De la «Cuvântul» până la «Contrapunct», toate publicațiile tinerei generații și-au manifestat adeziunea la obiectivele mișcării de la Universitate. E semnificativ faptul că toate publicațiile particulare, adică exact acelea care nu depind în nici un fel de guvern, s-au manifestat și se manifestă critic față de regimul d-lui Ion Iliescu. La cinci luni de la Revoluție societatea românească trăiește din nou ruptura tragică dintre putere și intelectualitatea tânără. Lui Nicolae Ceaușescu i-au trebui trei ani pentru a intrat în conflict cu studențimea. Dl. Ion Iliescu i-au fost suficiente doar câteva săptămâni.

Atitudinea puterii față de situația creată în țară se caracterizează printr-o inexplicabilă orbire politică. Refugiați în spatele unor etichete simpliste («mânuiți», «plătiți»), actualii lideri au refuzat orice dialog cu manifestanții. Singura lor preocupare a fost doar aceea de a găsi mijloacele de compromitere a acestei acțiuni. Printre trăsăturile de bază ale talentului politic se numără și capacitatea de a sesiza până și cea mai mică mutație din realitate. Această dovadă de luciditate dă omului politic adevărat capacitatea de a se adapta la extraordinara dinamică a vieții. Ceaușescu s-a prăbușit și pentru că în ultimii ani își pierduse total talentul – de la începutul regimului său – de a se plia la cele mai subtile nuanțe ale realității. Încăpățânarea lui de a refuza reformele cerute de dinamica social politică l-a dus la pieire. Manifestanții din Piața Universității exprimă o anume stare de spirit a unei părți a societății românești. Acțiunea de protest este vârful unui aisberg. În spatele ei se află diferite categorii profesionale neliniștite de unele tendințe ale actualei conduceri. A face politică de-a adevăratelea înseamnă a lua în serios ceea ce se întâmplă în București și în alte orașe ale țării. Înseamnă a cerceta cauzele acestei mișcări și a proceda la o adaptare a politicii. Puterea refuză acest gest de logică elementară. Îmbătat de atmosfera mitingurilor electorale, dezinformat de un aparat vizibil interesat, ca și în cazul lui Nicolae Ceaușescu, de ascunderea contradicțiilor reale, luând în serios simplismele unor gazetari mediocri din presa subordonată Frontului, gazetari care – lucru ciuda! – n-au nici măcar curajul de a-i apăra sub semnătură proprie, preferând să se pitească în spatele unor pseudonime și al unor «scrisori venite din partea oamenilor muncii», domnul Ion Iliescu nu vede în această manifestație decât o simplă manevră a adversarilor săi electorali.

D-nul Ion Iliescu ar putea câștige alegerile de la 20 mai. Manifestația din Piața Universității, Proclamația de la Timișoara, articolele din unele publicații, atitudinea presei internaționale nu vor putea împiedica votul masiv în favoarea d-lui Iliescu și, poate, a Frontului Salvării Naționale. Din nefericire însă acest vot nu va înlătura și contradicțiile profunde care stau la baza mișcării din Piața Universității. Rămase nerezolvate, aceste contradicții se vor adânci și vor sfârși într-o criză națională.

Credința că idealurile revoluționare au fost trădate       

Așa cum arătam mai sus, acțiunea studenților bucureșteni este, printre altele, expresia credinței universitarilor și a unei părți a societății românești că idealurile Revoluției au fost trădate de regimul domnului Ion Iliescu. Mișcarea din decembrie a avut și un nivel de suprafață, constând în exigența înlăturării unei dictaturi împinse până la ultimele sale consecințe. Mulți cetățeni au ieșit în stradă exasperați doar de aberațiile atinse de regimul Ceaușescu: absența celor mai elementare condiții de viață, cultul personalității, stagnarea politică și economică. La acest nivel, demonstranții au avut sprijinul întregului aparat de partid și de stat. Nomenclatura, armata, securitate erau neliniștite de formele paranoice la care ajunsese familia Ceaușescu. Să nu uităm astfel că Nicolae Ceaușescu a fost, poate, singurul dictator din lumea contemporană care a luat privilegiile castei de care depindea însăși rămânerea lui la putere. În credința lui oarbă că poporul îi iubește, el uitase că într-un regim comunist puterea depinde nu atât de masele muncitoare, cât mai ales de sprijinul nomenclaturii și al aparatului de represiune. Revoluția din decembrie a avut însă și un alt nivel, mult mai profund. Purtătorii lui au fost tinerii, cu deosebire elevii și studenții. Dacă primul nivel a fost susținut de generația matură, cel de al doilea a aparținut generației tinere. E vorba de o generație școlită cu adevărat și nu pe puncte, o generație care poate spune cu mândrie, potrivit unui tânăr poet, «Noi nu am fost la Bumbești-Livezeni». Relativa bună stare a părinților a ferit-o de obsesia rației alimentare. Gerontocrația regimului Ceaușescu a ținut-o departe de corupția specifică puterii. În interiorul acestei oaze ea s-a putut forma sub semnul unui radicalism moral ieșit din comun.

Ea a putut sesiza și judeca cu necruțare întreaga decadență politică și morală a perioadei Ceaușescu; jocul dublul al părinților care criticau acasă ceea ce lăudau la serviciu, promovarea mediocrității patentate, stupiditatea presei oficiale, formele aberante ale cultului personalității. Această generație a ieșit în stradă nu pentru a avea mai multă mâncare și mai multă căldură. Nici pentru ca Televiziunea să-și îmbunătățească programele. Ea a pornit în revoluție de la stadiul atins nu de România, ci de celelalte țări est europene. Altfel spus ea a avut drept obiectiv nu numai răsturnarea lui Ceaușescu, ci și răsturnarea sistemului comunist. E generația care a striga în Piața Palatului, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, «Jos comunismul!». E generația care l-a obligat pe Ion Iliescu să renunțe la cuvântarea sa de la balconul fostului CC la «dragi tovarăși!». Sub presiunea ei, Consiliul Frontului a acceptat, contrat lui, sistemul pluralist în România. Această generație, reprezentată de cei din Piață, se constituie într-o a treia forță pe eșichierul politic al țării. După Revoluția din decembrie ea a fost cuprinsă de o tot mai mare deziluzie. Noii lideri ai României s-au dovedit mult mai puțin radicali decât se așteptau tinerii grupați la interiorul baricadei de la Intern din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Reformele dorite s-au limitat la niște măsuri de tip perestroika. Întreaga structură birocratică a țării a rămas intactă. Pe locurile lăsate libere de nomenclatura ultimilor ani de ceaușism au urcat membrii de rangul al doilea sau al treilea al fostului aparat. Mulți dintre ei fuseseră ținuți departe de Ceaușescu nu pentru că erau îndrăzneți, ci pentru că erau mediocri. D-nul Ion Iliescu și-a amintit brusc de colaboratorii săi din anii 1968-1971. Spre stupoarea tinerei generații, la conducerea țării au fost chemate personalități ca d-l Silviu Brucan, responsabil de instaurarea comunismului în România. Elevii și studenții au ieșit în stradă exasperați de minciuna regimului Ceaușescu. Ei au sperat că noua societate va fi una a adevărului. Regimul Iliescu a perpetuat însă practica ascunderii adevărului. Într-o societate care se pretinde profund democratică, tinerii s-au trezit în fața unei Televiziuni care manipulează cu nerușinare informațiile. Realitatea e ascunsă sau trunchiată. Manifestanții din piață au cerut ca dialogul cu guvernul să fie televizat în direct. Acest lucru le-a fost refuzat. Are ceva de ascuns întregii țări conducerea actuală?

Nevoie de explicații

Firește multe dintre gesturile puterii își pot găsi explicații în înțelepciunea politică. E limpede astfel că în condițiile unei Revoluții în care structura n-a fost spulberată prin ghilotină, transformările sunt mult mai încete. Perioada de tranziție presupune în mod necesar și colaborarea cu reprezentanți ai vechiului regim. Chestiunea teroriștilor ar putea ascunde serioase rațiuni de stat. Puterea ar putea da, așadar, unele explicații tinerilor din piață. Ea însă nu catadicsește să realizeze un dialog. Acest fapt dovedește odată în plus că demonstranții din Piața Universității au motive să se neliniștească de posibilitatea ca în mai să se îndeplinească visul lui Gorbaciov: confirmarea puterii comuniste prin intermediul alegerilor libere. România ar fi astfel un caz unic în lume”.

ION CRISTOIU”.

Sursa: „Zig-zag”, 17-23 mai 1990, p. 16.

[Vlad Mihăilă]