„Mai de mult era cazul!

Prin Decret al Președintelui României, la propunerea primului ministru, astăzi 14.06.1990 a fost eliberat din funcția de ministru de interne domnul general colonel Mihai Chițac, fiind numit în aceeași funcție domul Dorul Viorel Ursu.

Domnul Doru Viorel Ursu, de profesie jurist, a avut funcția de judecător militar, președinte al Tribunalului Militar București.

În ultima perioadă domnia sa a fost președintele completului de judecată în procesul de la Sibiu.

Noul ministru de interne este în vârstă de 57 de ani, căsătorit, cu trei copii.

Preluându-și noua responsabilitate, domnul Dorul Viorel Ursu l-a informat pe domnul prim ministru, Petre Roman, că dorește să înceapă imediat o suită de întâlniri cu studenții. Primul ministru i-a cerut ca, în contextul evenimentelor din 13-14 iunie, să fie adoptat un complex de măsuri adecvate, în conformitate cu legea, pentru asigurarea permanentă a ordinii și liniștii publice, pentru consolidarea stării de siguranță a cetățenilor, pentru preîntâmpinarea și înlăturarea oricăror acțiuni îndreptate împotriva instituțiilor democratice.

Dl. Chițac de negăsit, dl. Diamandescu neputincios

Sediul T.V.R., 14 iunie, orele 10,00. Pătrund cu greu, legitimat și paralegitimat. Tensiunea din aer apasă aproape la propriu. Căști albastre, kaki, beretele azurii, ale parașutiștilor. Câțiva soldați tineri, aproape copii, dorm frânți, cu armele în mână, pe foile de cort. La câțiva pași de ei, alți câțiva tineri, civili, înconjurați de militari. Sunt dintre cei care au atacat televiziunea. Au chipuri placide, nepăsătoare.

În interiorul clădirii, un peisaj de coșmar: cioburi, hârtii, pietre, apă peste tot, bucăți de tencuială, aparate dezmembrate. Până și cu pereții au avut ceva de împărțit non-violenții noștri apolitici. Intru în biroul d-lui Emanuel Valeriu. Are chipul palid, tras, dar reușește să fie calm și chiar plin de bunăvoință. Aprindem câte o țigară. Trage fumul adânc la piept, cu sete.

– Cum a fost d-le Valeriu?

– Păi, cum să fie, au dat năvală în birou, aducându-l cu ei pe Alexandru Stark. În majoritate erau țigani, puțind a alcool de te trăznea. Liderul părea a fi un mustăcios cu giacă vișinie. Au rupt firele telefoanelor, au răsturnat birourile. Au luat de pe biroul meu un trandafir adus pe fiica mea din grădina casei și s-au năpustit cu el la fereastră urlând către cei de jos: «Ia uitați-vă ce-am găsit aici!». Printre ei erau și două fete blonde și câțiva băieți tineri care nu s-au dedat la violență.

– Ce voiau de fapt?

– Să intre din nou în emisie, ca să poată apărea ei pe post; aici ne-a ajutat, din nou, dl. Pintelie, ministrul poștelor, care, după ce în 2 decembrie a reușit să mențină emisia, acum a blocat-o la timp. Mai voiau și o casetă, n-am putut să pricep despre ce casetă era vorba, dracu’ s-o ia! M-au dus pe pervaz și m-au amenințat că mă aruncă. De altfel, să știți că un singur minut le-a lipsit ca să pătrundă la Controlul Tehnic General. Un grup de oameni, între care dl. Hărgălaș Dumitru, de la atelierul mecanic al T.V.R., a dovedit multă inițiativă și hotărâre, au reușit să blocheze intrarea. Studiourile au fost blocate de băieții din grupul 22 decembrie, veterani ai Revoluției (a nu se confunda cu gruparea 16-22 sau cu revista 22 – n. red.). Au fost vreo 40 minute critice.

– Și dl. Teodorescu a fost victima acelorași procedee?

– Exact. A dat dovadă de foarte mult curaj și calm, rezistând tuturor amenințărilor.

Chiar în această clipă intră în cameră dl. Răzvan Teodorescu; pare destins, aproape zâmbitor. Ne strângem mâinile.

– Chiar adineauri, ne spune, am vorbit cu domnii Iliescu și Roman. Vom prezenta urgent proiectul unui gard solid și, nu-i așa, estetic, care să înconjoare instituția, așa cum există în toate țările democratice, domnilor.

Sună telefonul. Un prieten din S.U.A., ziarist. «Da, mă, am scăpat cu toți cu viață», îl liniștește dl. Valeriu. Apoi continuă:

– Împreună cu agresorii erau și doi operatori francezi, care, mă întreb, cum au putut fi atât de prompți. Au solicitat un interviu d-lui Teodorescu și mie. La rândul nostru, i-am rugat să ne dea caseta filmată până atunci, s-o copiem, pentru că nu apucasem să filmăm mai nimic. Ne-au refuzat. A, ca fapt divers, un anume domn Mărieș, de la organizația 16-22 am înțeles, m-a amenințat alaltăieri că dacă nu-l lăsăm să apară pe post va veni cu 50 mii de oameni să ocupe televiziunea. Din câte mi mi s-a spus, a fost și dânsul pe aici.

– Ce părere aveți de comportarea celor ce trebuiau să facă ordine?

– Ce părere să am, pe dl. g-ral Chițac l-am căutat în disperare, cu telefonul, ieri după-amiază, pentru că bănuiam ce se va întâmpla. A fost imposibil să-i dau de urmă. Am reușit să vorbesc cu dl. g-ral Diamandescu, care mi-a spus că nu poate face nimic, deoarece conducerea armatei a promis 2000 militari masați în Piața Universității la ora 7,00, 5000 la ora 9,00, 7000 la ora 12,00, fără să apară vreunul. Ca și în decembrie, am fost salvați de parașutiști și de oamenii care au răspuns apelului Președintelui. Și ei, totuși, au venit foarte târziu. Dacă veneau cu o oră mai devreme, distrugerile r fi putu fi, în bună măsură, evitate. Ce să mai spun de asigurările de la Ploiești? Cum adică, nu se găseau destule la toată garnizoana București? Și încă ceva. Cu câteva luni în urmă se emisese un ordin de către M.Ap.N. prin care se hotăra prelungirea stagiului militar cu 3 luni, ordin care a fost revocat ca urmare a presiunii unei părți a presei și chiar a armatei. Așa se face că cei care trebuiau să ne apere aseară sunt copii de 18-19 ani, cu foarte puțină pregătire militară și pe deasupra și fără muniții. Ni s-a spus că s-a trimis după muniții, care n-au mai sosit până la sfârșitul evenimentelor. Am cerut intervenția pompierilor, dar comandantul acestora, Sergiu Vornicu, a spus că nu poate interveni decât când va izbucni incendiul pentru că are colegi care și acum sunt arestați pentru împroșcarea cu jeturi a manifestanților din 22 decembrie. Personal, consider că poliția și armata și-au dovedit cu această ocazie slăbiciunea. Când iei o hotărâre, cum a fost cea de curățire a Pieței Universității, trebuie să-ți iei și anumite măsuri.

Telefonul sună din 5 în 5 minute. Petroșenenii se oferă să vină cu un transport de geamuri. Mai mulți cetățeni cer să nu mai apară pe ecranele televizoarelor domnii Petre Mihai Băcanu, Vartan Arachelian, precum și d-na Delia Budeanu, considerați nedemni de a mai face parte din cadrele T.V.R. Reluăm.

– Domnilor, stau și mă întreb și eu ca prostu’, în Piața Universității sălășluiau câteva zeci de persoane, de unde au apărut cele 2-3 mii care au atacat televiziunea după un plan precis, cunoscând amplasarea secțiilor și birourilor?

– Cum apreciați pagubele?

– Mai mari decât în decembrie. Au fost distruse filmoteca, mașinile de titraj IBM (filmul se diseară o să-l vedeți, din acest motiv, tradus verbal), cabine de montaj. Nu mai vorbesc de birouri, mașini de scris, proiectoare, cabinetul medical. S-a atacat cu calupuri de piatră de pavaj, inexistente în jurul televiziunii, cu bile metalice care nu puteau ajunge până la etajul 3 decât aruncate cu dispozitive speciale.

– Ce se striga?

– Tot soiul de lozinci apolitice: jos Iliescu, jos guvernul, Iliescu – Ceaușescu, mă rog, niște versificări de alură păunesciană pe aceste teme.

– S-au înregistrat pierderi de vieți omenești?

– Da, am înțeles că există 4 oameni care au decedat la Urgență. Răniți sunt o grămadă. Emil Hențiu, operatorul nostru, a continuat să filmeze, deși a fost pur și simplu călcat în picioare. La fel de curajoși s-au dovedit operatorii Sergiu Stejar și Mihai Gîndiceanu. Vreau să mulțumesc d-lui Bebe Ivanovici care, ca în timpul revoluției, a contribuit mult la apărarea televiziunii prin curajul și decizia de care a dat dovadă.

– Ce părere aveți de reacțiile față de evenimente?

– Luările de poziție ale P.N.L., P.N.Ț.-c.d., Liga pentru apărarea drepturilor omului, precum și U.D.M.R., în loc să îndemne la calm, au pus gaz pe foc. Reiese dinele că cei din Piață au fost tratați cu aroganță, că s-a refuzat dialogul. Cu mare surprindere am constatat incisivitatea și lipsa de obiectivitate a «României libere» și, pe de altă parte, liniștea consternantă din paginile ziarului «Azi». În schimb, dacă e să compar «Adevărul» cu «R.L.» pot să spun că ambele au strălucit prin profesionalism, primul în sens pozitiv, celălalt în sens negativ. Dintre străini, au luat legătura cu noi un diplomat din București care văzuse imagini din Piața Universității la Televiziunea Italiană, un om de afaceri din Bruxelles și un ziarist din S.U.A., cel cu care am vorbit adineauri. În toate aceste trei țări s-au transmis imagini de la evenimentele de azi-noapte. Toți cei trei pe care i-am menționat au ținut să ne asigure că ne vor sprijini pe cât vor putea cu ajutoare și ce va mai fi nevoie. Cât privește promptitudinea cu care au apărut aceste imagini în străinătate, ea merită felicitări, dar mi se pare cel puțin interesant de constatat că acești video-reporteri erau foarte bine pregătiți pentru a intra în lucru. Aș mai spune asta și în privința faptului că acum două săptămâni, în preajma alegerilor, în vreme ce noi nu știam nimic sigur, au și apărut două echipe de filmare franceze, urmate la scurt timp de coloana manifestanților din Piața Universității care s-au deplasat la Televiziune.

Cristian Tudor Popescu

(Va urma)”.

Sursa: „Adevărul”, 15 iunie 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]