„12 IUNIE 1990

Televiziunea Română «Liberă», continuând campanie de dezinformare a publicului prezintă un jalnic reportaj cu un tip cu patru copii, care, de fapt nici nu știe ce vrea, să spună. Procuratura dă tonul: să fie luate măsuri.

Și se iau…

13 IUNIE 1990

După compromiterea milițieni și a securității în timpul dictaturii, după ce majoritatea cadrelor, și-au păstrat funcțiile și rangul, nu mai era posibilă o reabilitare în timp. Câțiva competenți au înțeles aceasta. Și totuși cum să fie reabilitat Ministerul de Interne căci, – nimeni nu contestă – este nevoie de el.

Guvernul, pe de o parte, a tolerat manifestația din Piața Universității, iar pe de alta a obstrucționat dialogul. Pe de o parte – teama că greviștii foamei vor deceda, pe de alta – teama că demonstranții vor renunța. Iată motivul cel mai bun pentru reabilitarea M.I.: Piața Universității.

În ziua de 13 iunie dimineața, poliția începe «Bellum omnium contra omnes» – războiul tuturor împotriva tuturor» – Hobbes (stare caracteristică omenirii primitive).

În zorii zilei, încă la adăpostul întunericului, când cetățenii dorm, poliția atacă. Ocupă piața. Arestările brutale, caracteristice regimului trecut, nu contenesc. Cei care scapă doar loviți sunt cuprinși de indignare și revoltă surdă: iarăși? Pentru ce suntem bătuți?

Poliția și securitatea știu că va urma conflictul. Îl simt. Nu se poate să nu-l simtă. Sunt prea versați. Nimeni nu a uitat cât a pătimit populația.

La orele dimineții opinia publică nu știa nimic clar. Televiziunea și radioul canalizează apoi informațiile împotriva manifestanților molestați și a partidelor de opoziție. În ce mod!

Toată populația țării și alte state o știu. Numai TVR nu va cunoaște nimic despre violențele poliției. Radioul așijderea. Presa F.S.N. tace. Ba chiar mai mult, guvernul infirmă existența brutalității din partea poliției.

Populația nu mai poate raporta. Neașteptat de ușor, fără să opună o rezistență cât ce cât însemnată, poliția se retrage, «uitând» mijloacele proprii de transport. Strigăte. Populația Bucureștiului dezlănțuită sparge geamurile mașinilor. Un microbuz este incendiat. Tot mai mulți, sub acest îndemn de o factură îndoielnică, aprind mașinile poliției.

Oameni de toate categoriile sunt cuprinși de febra violenței. Sunt mulți țigani, dar nu sunt numai ei. Toate vârstele își strigă suferința și se manifestă diferit, îmbătându-se de aerul violenței imprimat de agresorii dimineții.

Sediul poliției este atacat. Indivizi dubioși apar din ce în ce mai mulți. Aruncă cu pietre și cu sticle cu benzină. Rezistența întâmpinată este slabă și dezorganizată. Cui îi vine să creadă asta? Se pătrunde în clădire. Polițiștii s-au retras. Unde? Sunt sustrase arme și uniforme. Hainele sunt arse. Cei pătrunși aruncă în stradă o mulțime de ajutoare primite din străinătate. Devastează și pun foc.

Sediul Securității este înconjurat. Cu jet de apă agresorii sunt împiedicați să pătrundă. Se aruncă cu pietre, sticle și bucăți de lemn. La poarta dinspre Râul Dâmbovița se aud împușcături de armă automată. Mulțimea se retrage. Cineva este împușcat în gât, la o distanță de 20 de metri de poartă. Aproximativ orele 18. Fotografiem. Disperare și incitare progresive. Chiar așa? Ca pe 22 decembrie?

În Piața Victoriei este «liniște». Poliție, armată și oameni care scandează pentru Front și dl. Ion Iliescu. Un martor lovește fără motiv un copil de țigan de 13-14 ani.

Televiziunea este atacată de alte grupuri care au sosit cu autobuze ale poliției și cu alte mijloace. Pătrund câteva persoane agresând personalul și spărgând geamuri, provocând distrugeri.

Sosesc grupuri din întreprinderi în camioane. Au bare de fier, bile și ciomege. Se încaieră. Răniți de ambele părți. TVR întrerupe emisiunea sporind panica în țară. Minerii se pregătesc probabil…

În Piața Universității se vorbește despre provocări și înscenări. La orele 21,30 nu vedem nici o vitrină sau magazin spart, pe tot traseul parcurs. Clădirea Poliției Capitalei arde. La fel și Serviciul Român de Informații și Ministerul de Interne. Nu ardeau magazinul Victoria și Casa de Modă, așa cum s-a transmis la TVR.

Armata începea să dețină controlul. Apar în sfârșit și pompierii. Mai încercaseră și ziua să stingă mașinile incendiate, însă nu au fost lăsați.

După reluarea emisiunii, televiziunea cheamă insistent oamenii de bine. Nicăieri un polițist.

Zvonuri: vin minerii.

Și vin…

14 IUNIE 1990         

Din Piața Victoriei, minerii sunt îndrumați de către dl. Iliescu către Piața Universității.

Poliția și securitatea sunt reabilitate…

Urmează altă groază, teroare, violență. Îndrumătorii coloanelor sunt polițiștii și anumiții civili. Bravii mineri, care de când cu democrația muncesc mai puțin ca timp, mai prost ca rezultate, dar plătiți mai bine, lovesc cetățenii Capitalei sub privirile înțelegătoare ale organelor de ordine publică ieșite ca din pământ. Cât de mulți sunt! După bătăi urmează arestări.

Cel mai înfricoșător germen al răului – dezinformarea – a acționat asupra acestor oameni. Transpuși, cu privirile încețoșate de ură, suspectează pe toată lumea și doresc – așa cum au și scandat – moarte intelectualilor. Bat țiganii fără un motiv evident. Iată recompensa pentru că romii l-au votat pe dl. Iliescu. Minerii devastează sediile partidelor istorice. Institutul de Arhitectură, Universitatea, sediul Asociației foștilor deținuți politici, Institutul de Proiectare de lângă Restaurantul Lido, redacțiile unor ziare, locuințe particulare, zdrobesc mașini. Pagubele sunt cu mult mai importante decât cele provocate în ziua anterioară. Cei care devastează sediul central al P.N.Ț.-c.d., sunt conduși de un fost activist de partid (comunist) de la Sectorul 5.

Cine rostește în Piața Universității sau pe bulevard cuvântul libertate sau democrație este bătut crunt. O femeie este lovită cu bastoane de cauciuc pe la spate, în timp ce un ofițer de poliție  «brav», o ține de mână ca să nu fugă. Alături un țigan are aceiași soartă. Întreb un cetățean în vârstă de vreo  60 de ani pe care-l văd încântat:

• De ce îi bate? Ce-au făcut?
• Au devastat. Sunt legionari.
• Bine, dar de unde știu?
• Au liste și fotografii. Ar trebui omorâți.
• Dar dacă sunt 1 000 sau 10 000?
• Să-i omoare pe toți.

Îmi vine să-l dau pe mâna…minerilor, dar mi-e teamă și plec controlând să văd dacă nu sunt urmărit. Peste tot sunt mineri. Legitimează persoane de pe stradă la întâmplare. Trecătorii se uită cu suspiciune unii la alții.

Cișmigiul a rămas al Capitalei. Acolo nu au pătruns.

Se vorbește despre fascism. Nu l-am trăit, dar din ce am reușit să aflu până acum, consider că  «minerismul» este mult mai vandal și mai inuman.

Ziarele  «acelea» contribuie și ele la ațâțarea minerilor, a urii unora împotriva altora.

15 IUNIE 1990         

Trupe masive de poliție reușesc să iasă în stradă. Zâmbesc la trecători. Preiau controlul. Minerii sunt îndrumați spre casele lor. Pleacă la fel de prompt și de organizat cum au venit. Se vor mândri la soțiile, copiii și părinții lor cu  «vitejiile» săvârșite, inclusiv crima din sediul P.N.Ț.-c.d. Oare nu e să li se înroșească obrazul?

În urma lor și a celor din 15 iunie – ruine, răniți și morți.

*

De ce n-a intervenit masiv poliția și securitatea? Pagubele lor materiale le vor suporta ei? Nu, ci țara. Dar pagubele cu mult mai mari provocate de mineri?

Pentru satisfacția populației este demis generalul Chițac. «Noi capul lui Moțoc vrem»? Era nevoie de încă un țap ispășitor pentru a scoate și aceste castane din foc, respectiv evacuarea Pieței Universității. Totodată compromiterea partidelor, liderilor acestora și opoziția în general. Avem un ministru nou de interne acum și numirea sa face parte din campania de reabilitare despre care am mai vorbit.

Spre seară, încep contrazicerile. Dl. Iliescu mulțumește minerilor că au răspuns chemării și au venit să apere guvernul. La Conferința de presă, dl. Petre Roman dimpotrivă, declară că guvernul nu i-a chemat pe mineri, aceștia venind de capul lor. Al cincilea as din mânecă. Asupra acestei conferințe de presă și asupra declarațiilor guvernului vom mai reveni, dacă vom mai putea…

Până una alta minerii au plecat după ravagiile făcute. Noi trebuie să ne descurcăm acum cu ruinele (până la următoarea descindere) provocate de el și de ceilalți, să ne oblojim rănile, să ne plângem morții. Într-un cuvânt: «democrație tânără» (de tip original: cu față umană).

Din bazinele carbonifere au venit așa cum au promis: «nu cu mâinile goale». A patra oară cetățenii Bucureștiului îi vor aștepta la porțile orașului, sau se vor fereca în locuințe ascultând și vizionând transmisiunile Radioului și ale Televiziunii Române strigând din când în când: «Fugiți, dau minerii!»

VICTOR DANC”.

Sursa: „Dreptatea”, 20 iunie 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]