Frontispiciul Palatului Universității din București a fost declarat monument istoric de către Comisiunea Monumentelor Istorice (probabil decizia a fost luată în 7 iulie 1945 la nivelul comisiei, dar confirmarea oficială a venit mai târziu) și trebuia astfel să fie consolidat fără demontare. La 23 octombrie 1945, printr-un referat redactat din partea Comisiunii s-a constatat că arhitectul care a coordonat lucrările la Universitate luase măsura dărâmării, schelele aferente fiind montate de antreprenorul lucrărilor. Petre Antonescu [1], arhitect și în același timp președinte al Subcomisiei tehnice a Comisiunii, a scris rectorului Universității din București, profesorul Simion Stoilow [2], pentru a cere anularea proiectului de demolare și găsirea unei alte soluții. La 18 ianuarie 1946 avem o însemnare olografă a lui Horia Teodoru [3], care ne transmite faptul că „Universitatea a renunțat să dărâme frontispiciul”.
Frontonul Palatului Universității din București a fost finalizat în anul 1862, iar lucrările la Palat s-au desfășurat între 1857 și 1869, sub coordonarea arhitectului Alexandru Orăscu
Putem citi și un document redactat de același arhitect, în care erau detaliate condițiile speciale pentru lucrările de conservare și restaurare la Palatul Universității din București, din care amintim pe primele două:
„1) Pavilionul central al fațadei principale se va conserva și consolida pe loc fără a se dărâma sau demonta.
2) Aripa dreaptă și fațada laterală dinspre vest, dacă nu se pot menține fără a se dărâma, se vor reface întocmai, adăugându-se însă mansarda la fel cu cea din aripa stângă”.
De menționat că prin Înaltul Decret Regal nr. 410 publicat în Monitorul Oficial nr. 46 din 23 februarie 1946, vechiul Palat al Universității din București a fost clasat monument istoric (corpul central, clădit de arhitectul Alexandru Orăscu [4]):
„Am declarat și decretăm:
Art. I. Vechiul palat al Universității din București, se clasează monument istoric.
Art. II. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Artelor, este însărcinat cu executarea prezentului Decret.
Dat în București la 8 februarie 1946
Ministrul Artelor
[semnătură olografă, Mihai Ralea] [5]”.
Extins între 1912 și 1926 prin lucrările arhitectului Nicolae Ghica-Budești (1869-1943), Palatul Universității din București a fost bombardat și avariat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (4 aprilie 1944)
La 14 august 1950 aflăm dintr-un referat semnat de șeful serviciului tehnic, Horia Teodoru, că problema refacerii Palatului Universității din București a fost reluată în primele luni ale anului 1950 și s-a menținut decizia refacerii cu păstrarea și restaurarea vechiului frontispiciu:
„În acest scop s-a pus în lucru reconstituirea părților statuare ale frontonului, opera sculptorului Stork [6] care fuseseră desfăcute, aruncate jos și sparte înainte de intervenția Ministerului Artelor”.
Decizia a fost luată prin intervenția ministrului Artelor, Mihai Ralea. Din păcate a fost de scurtă durată, pentru că la 18 iulie 1950 Președinția Consiliului de Miniștri a luat o altă decizie:
„Comisia de avizare a Institutului de Proiectare de Construcții, dând între timp aviz nefavorabil asupra posibilității refacerii Universității pe vechiul loc, Președinția Consiliului de Miniștri [7] a hotărât oprirea lucrărilor începute și amenajarea în «square» [scuar] [8] cu plantații și flori a curții interioare și a părților dărâmate și a dispus totodată desfacerea pavilionului central monument istoric neputând admite starea de ruină ce-l prezintă”.
Cu toate acestea, s-a găsit de cuviință reconstituirea într-un alt loc a monumentului, dacă nu se mai putea realiza pe vechia amplasare. La vremea respectivă, se dorea realizarea unui nou centru universitar (o idee mai veche de pe vremea Regelui Carol al II-lea, și anume Cetatea Universitară „Carol al II-lea”) care se dorea a fi amplasat în nordul Bucureștiului [9].
Ce s-a propus să se realizeze în aceste condiții, citim în referat:
„Sunt de părere să se aprobe propunerea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular București de a se depozita aceste blocuri de piatră în Depozitul Colentina, unde se vor putea păstra sub pază până în momentul reconstituirii, luându-se măsurile necesare pentru ca demontarea, transportului și depozitarea să se execute în cele mai bune condiții”.
La 15 august 1950, Comitetul pentru Așezămintele Culturale din RPR, prin Serviciul Muzee și Monumente, a realizat o intervenție scrisă către Președinția Consiliului de Miniștri pentru „a dispune ca reconstituirea să fie prevăzută în cadrul programului de îndeplinire al noului Centru Universitar, fie ca element central înglobat în noile clădiri, fie ca motiv decorativ înglobat în cuprinsul curților sau parcului dimprejur”.
Am citit propunerile, dar care au fost realizările? Dintr-un document de corespondență de la Comitetul pentru Așezămintele Culturale din RPR, prin Serviciul Muzee și Monumente, către Comitetul Provizoriu al Sfatului Popular al Capitalei [10] din 31 octombrie 1950 aflăm că Întreprinderea de Construcții nr. 2 a executat demontarea și transportarea la Depozitul Colentina al Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al Capitalei. Scopul îl știm, dar s-a întâmplat cu totul altceva, așa cum au descoperit reprezentanții Comitetului pentru Așezămintele Culturale din RPR:
„Nu s-a făcut nicio formă de predare și primire din partea întreprinderii și a Direcției Depozitului sau reprezentantul Sfatului Popular.
Direcția Depozitului pe acest motiv s-a crezut îndreptățită a dispune de aceste pietre, cedând o parte din ele spre a fi prelucrate și întrebuințate în alte scopuri.
Având în vedere faptul că depozitarea tuturor acestor blocuri a fost făcută la propunerea Comitetului în Depozitul său, tocmai pentru a asigura buna lor păstrare până la o viitoare reconstituire, vă rugăm să binevoiți a lua măsurile necesare pentru ca să nu se mai înstrăineze niciuna din aceste pietre, și a stabili sancțiunile de luat în această chestiune”.
Ce a rămas de făcut la momentul respectiv era să fie stopată această pierdere de fragmente ale frontonului, prin verificarea blocurilor de piatră rămase, întocmirea unui proces-verbal de predare și primire și stabilirea ulterioară a responsabililor cu „așezarea lor în ordine și în bune condiții de păstrare”.
Nu știm ce a fost realizat din proiectul centrului universitar din anii 1949-1950.
În ceea ce privește ce a mai rămas din vechiul fronton al Palatului Universității din București, fragmentele se află păstrate la Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” [11], iar Palatul este în acest moment în ample lucrări de restaurare, cu promisiunea că va fi refăcut și vechiul fronton.
Proiectul restaurării Palatului Universității din București prevede și refacerea frontonului și altor elemente arhitectonice realizate inițial (lucrările au început în anul 2022)
Cu siguranță că noi documente ne vor ajuta în înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat cu refacerea Palatului la începutul anilor 1970 și, cu exactitate, de ce la momentul respectiv nu a mai fost refăcut frontonul.
[1] Petre Antonescu (1873-1965) a fost un important arhitect, care a lucrat și realizat Palatul Facultății de Drept și alte construcții emblematice din București (precum Arcul de Triumf și Palatul Primăriei Capitalei) și din țară (de exemplu, Palatul administrativ din Craiova sau Cazinoul din Sinaia).
[2] Simion Stoilow (1887-1961) a fost un matematician român, fondator al școlii românești de analiză complexă.
[3] Horia Teodoru (1894-1976) a fost un important arhitect, cu lucrări de restaurare realizate în principal pentru mai multe biserici și mănăstiri (https://horia-teodoru.ro/).
[4] Alexandru Orăscu (1817-1894) a fost un arhitect, urbanist și matematician (geometru) important, și pentru alte lucrări precum Mitropolia Nouă de la Iași sau Hotelul Carol din Constanța.
[5] Mihai Ralea (1896-1964) a fost filosof, sociolog și psiholog, ocupând mai multe funcții în guvernele țării pe timpul cărora a desfășurat mai multe acțiuni controversate.
[6] Karl Storck (1826-1887) a fost sculptor, gravor, giuvaergiu român de origine germană autor al basoreliefului de pe frontonul Palatului Universității din București (împreună cu Paul Focșeneanu și Waibel; pe fronton este reprezentată zeița Minerva, a înțelepciunii și a războiului drept, a artelor și meșteșugurilor, încununând artele și științele), dar și al altor opere importante.
[7] Consiliul de Miniștri era organul suprem executiv și administrativ în stat, fiind compus din președinte (prim-ministru), unul sau mai mulți vicepreședinți și miniștri.
[8] Mică grădină publică aflată de obicei la o încrucișare de străzi sau în mijlocul unei piețe (https://dexonline.ro/definitie/scuar).
[9] Detalii despre proiectul și realizările din perioada interbelică, dar și despre proiectul Centrului Universitar Băneasa-Mogoșoaia, din anii 1949-1950 a se vedea în Expoziția digitală Laboratorul de surse și idei pentru istoria universitară (LSIIU)
https://muzeu.unibuc.ro/ro/lsiiu-cetatea-universitara-din-bucuresti/
[10] Sfaturile populare erau organe locale al puterii de stat, organizate în perioada 1950-1968.
[11] Muzeul se află pe strada Vasile Alecsandri, nr. 16 și funcționează în cadrul rețelei de muzee administrate de Muzeul Municipiului București. Muzeul a fost deschis în anul 1951. Oare este posibil ca din Depozitul Colentina, fragmentele din fronton aduse în anul 1950, să fi fost mutate încă din 1951 în curtea Muzeului?
Sursa pentru documente: Institutul Național al Patrimoniului, Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice, dosar 697/1945-1950, https://arhivacomisiuniimonumentelor.ro/?p=87222, accesat la 15.02.2024.