Născut la Iași în anul 1883, Gheorghe Spacu a studiat la Universitatea din Iași (Facultatea de Științe), unde a obținut licența în domeniile chimiei și mineralogiei (1906), iar ulterior, pentru specializare, la Viena și Berlin. Datorită calităților sale intelectuale, șlefuite de o altă personalitate a chimiei românești, Petru Poni, Gheorghe Spacu și-a început repede cariera universitară, chiar în cadrul Universității din Iași, în Laboratorul de Chimie Minerală (1907), ajungând în doar câțiva ani profesor. Între timp, Spacu a obținut și titlul de doctorat în științe chimice, al doilea astfel de doctor format în țara noastră, cu o teză intitulată Combinații complexe de fier, Feraminele (1916). În anul 1919, Spacu s-a transferat la Universitatea din Cluj, la Catedra de Chimie Anorganică și Analitică. Aici, Spacu a găsit un teren fertil pentru a-și pune în aplicare propria viziune asupra profesiei de chimist, în desăvâșirea căreia credea că esențiale erau cunoștințele de chimie anorganică și mai ales, analitică.

A organizat laboratoare moderne și bine utilitate, desfășurând mai multe cercetări și activități de practică împreună cu studenții și colaboratorii săi. Dincolo de conducerea acestor laboratoare și împărtășirea de cunoștințe moderne studenților, Spacu a încercat să asigure și premisele unei specializări ulterioare a celor mai buni studenți, prin organizarea unei biblioteci de chimie, care cuprindea cele mai noi și relevante lucrări internaționale în domeniu. Spiritul organizatoric l-a ajutat pe Spacu să fie numit și decan al Facultății de Științe și ulterior rector al Universității din Cluj.

Periplul profesional nu s-a oprit aici, fiindcă în anul 1940, a fost numit profesor la o catedră similară de la Facultatea de Științe a Universității din București (la această facultate erau studiate printre altele și matematica, fizica și biologia), unde a activat până la finalul vieții (1955). În toate aceste universități și-a desfășurat remarcabil activitatea, contribuind la formarea mai multor specialiști (precum I. G. Murgulescu și C. G. Macarovici). Despre Spacu se scria că la catedră „era de neegalat”, că era un „profesor excelent, sever, dar drept, înzestrat cu o metodă de predare clară” și că notele sale de curs erau „un exemplu și un îndreptar”.

Foarte importante sunt realizările lui Spacu în domeniul chimiei anorganice și analitice, cu metode dezvoltate, atât calitative, cât și cantitative, care au fost recunoscute și adoptate la nivel internațional. Roadele cercetărilor sale au fost publicate în peste 250 de articole și studii științifice (în perioada 1912-1955), fapt pentru care a fost răsplătit și cu titlul de academician (1927) și a fost recompensat cu diferite distincții.

O bună parte din activitatea sa a fost desfășurată la Facultatea de Chimie (desprinsă din Facultatea de Științe, după reforma învățământului din anul 1948) a Universității din București, dar Spacu a contribuit cu realizări importante și în cadrul altor instituții precum Academia Română, Ministerul Industriei Chimice sau ICECHIM. Dintre aceste realizări obținute prin colaborare cu mai mulți colegi (Ripan, Macarovici, Popper, Murgulescu, Voichescu, Vancea, Drăgulescu și alții), menționăm: valorificarea feldspaților (minerale cu o compoziție și un aspect divers) din RPR în industria îngrășămintelor potasice (pe bază de potasiu, alte îngrășăminte întrebuințate erau cele fosfatice sau azotice), valorificarea zgurelor (rezultate în urma arderilor de combustibili pentru producerea energiei electrice și termice) de la termocentrale și a unor minereuri sărace, studiul unor argile din RPR în scopul utilizării lor ca materii prime în industria chimică și ușoară, fabricarea acidului sulfuric în RPR folosind ca materie primă sulfatul de calciu indigen, obținând și studiind noi combinații chimice complexe (de exemplu, amine complexe ale magneziului, combinații cu benzidină, tolidină, cu pirocatechină), amoniacate și multe altele (în total peste 1000 de combinații complexe noi), cu diferite întrebuințări. Totodată, a dezvoltat mai multe metode (peste 100) pentru recunoașterea sau dozarea cantitativă a unui mare număr de elemente metalice, radicali acizi, precum și a unor substanțe organice, cu importanță recunoscută la nivel internațional. De altfel, Spacu a devenit membru al mai multor societăți de chimie din SUA, Franța, Austria și Germania, dar și al altor instituții științifice.

Surse:

1930. Spacu, Expunere de titluri și lucrări, Cluj, 1930.
1931. Armeanu, Opera științifică a acad. prof. Gh. Spacu, „Revista de chimie”, nr. 5/1954, pp. 192-195.

***, Acad. Prof. Gh. Spacu, „Revista de chimie”, nr. 8/1955, p. 393.

577. V. Nicolescu, Th. Pirtea, Viața și opera acad. prof. Gh. Spacu, „Revista de chimie”, nr. 11/1955, pp. 569-577.
578. S. Banciu, Gheorghe Spacu, București, 1967.

***, Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii. Dicționar, București, 1982, p. 369, 370.

Maria Brezeanu, Gheorghe Spacu – creatorul școlii românești de chimie coordinativă, „Chimia”, nr. 2/2003, pp. 1-5.

Lavinia Misăilă, Gheorghe Spacu – pionier al chimiei combinațiilor complexe, „Studii și comunicări”, vol. VI, 2013, p. 353-360.

Mihai Stănescu, Corina-Cristina Aramă, Adriana-Elena Tăerel, Academicianul Gheorghe Spacu și impactul său asupra chimiei analitice, „Studii și comunicări”, vol. VI, 2013, pp. 367-379.