În Piața Universității se află cinci monumente emblematice pentru București, patru dintre ele sunt orientate simbolic spre a privi către Universitatea din București. În următoarele rânduri prezentăm momentul dezvelirii ultimei statui, cea a lui Spiru Haret.

După aproape un sfert secol de la moartea sa, 17 decembrie 1912, lui Spiru Haret i-a fost ridicată o statuie în semn de omagiere, în Piața Universității din București, vizavi de Facultatea de Științe.

Într-o zi de duminică, 9 iunie 1935, de la ora 10:00 dimineața a avut loc dezvelirea statuii lui Spiru Haret, personalitate importantă a culturii românești, ministru al Instrucțiunii, profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, și de numele căruia se leagă în primul rând activitatea reformatoare a învățământului începută la sfârșitul secolului al XIX-lea și continuată în primele decenii ale celui următor.

Ridicarea statuii lui Haret a fost un eveniment ce era așteptat de mai mult timp, fiind catalogat la momentul respectiv drept „un eveniment de răsunet  adânc, în lumea dăscălimii românești”.

La evenimentul de dezvelire a statuii lui Spiru au luat parte printre alții: Ana Haret, soția lui Spiru Haret, G. Tătărescu, președintele consiliului de miniștrii, Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii, Nicolae Gheorghiu, rectorul Universității din București și o mulțime de alți politicieni și profesori, prieteni și admiratori, unii dintre ei ținând și discursuri.

Evenimentul a fost deschis de Arhiereul Veniamin Pocitan, vicarul Patriarhiei, secondat de protoiereul Georgescu-Silvestru, de doi preoți și doi diaconi, care au oficiat sfințirea. În timpul slujbei s-a procedat la dezvelirea statuii. Arhiereul Veniamin Pocitan a ținut un mic discurs, arătând printre altele că: „Haret este socotit ca omul școalei; noi, preoțimea, ne îngăduim să-l socotim și om al bisericii, căci biserica a folosit mult dela Haret. Aduc prinos de recunoștință în numele bisericii și al Patriarhiei pentru tot ce a făcut Haret”.

Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii a rostit și el un discurs, în cadrul căruia a subliniat importanța activității desfășurate de Spiru Haret în perioada 1897-1911, și în primul rând rolul său în „ridicarea materială și morală a țăranului nostru”. A dispus ridicarea a peste 2000 de localuri pentru școli primare, a înființat aproape 1700 de posturi de învățători, a pus bazele Casei corpului didactic și Casei bisericii, dar și altor instituții precum „băncile populare, obștiile și cooperativele sătești”.

Rectorul Universității din București, Nicolae Gheorghiu, a ținut și el un discurs în care și-a declarat recunoștința și admitația față de personalitatea lui Spiru Haret.

„Realizările lui ca ministru sunt urmarea logică a țintei ce urmărea. Cauza analfabetismului fiind micul număr de școli, de învățători și de școlari, el sporește numărul lor. Mijloacele prin care Haret în timpul celor nouă ani ai ministeriatului său a mărit într’o proporție de necrezut numărul învățătorilor, frecvența școlarilor, numărul absolvenților, a școlilor rurale, sunt cunoscute: cantinele școlare, simplificarea programelor, orariul de o jumătate de zi, eftenirea cărților, clădirile școlare. Înaintea lui Haret aproape nimeni nu se gândise la educația efectivă populară. Haret a creat cercurile culturale, conferințele populare, teatrul sătesc, bibliotecile populare și școlile de adulți. Haret e acela care a căutat să contribue la ridicarea stărei materiale a săteanului prin crearea băncilor populare. Pe lângă un mare profesor, savant și mare ministru, Spiru Haret a fost și un mare patriot”.

Tot din partea Universității din București, a vorbit și ilustrul profesor Dragomir Hurmuzescu, decanul Facultății de Științe, care a arătat printre altele că:

„Facultatea noastră de științe i-a cinstit memoria numind unul din amfiteatre cu numele său.

Cu mentalitatea unui om de știință doctor în științele matematice și licențiat în științe fizice judeca lucrurile și pe oameni în mod obiectiv prin prisma interesului general, iar pe colaboratorii săi din învățământ prin interesul școalei, pentru ridicarea culturii și a energiei naționale.

Opera acestui mare român este atât de importantă, a servit cu atâta profundă și convingătoare înțelegere desvoltării noastre culturale și naționale în cât chipul lui, aici în fața Universității, va servi ca o pilduitoare călăuză și îndreptar pentru profesorii și pentru studenții acestei Universități, mai cu seamă în timpului de criză morală și incoherență, ca cele de azi, când prin chemări de natură politică și națională, prin acțiuni impulsive, se abate entusiasmul creator al tineretului dela formarea unei discipline individuale, dela posibilitatea mai întâi a unei pregătiri temeinice și reale, care singure pot să o apropie de idealul național spre care trebue să tindă.

Cu intuiția spiritului său de cercetător și profesor la facultatea de științe și la școala de poduri, Haret a prevăzut orizonturile mari care se deschideau în fața aplicațiunilor științifice și a căror desvoltare o vedea în cadrul universitar”.

Al. G. Donescu, primarul general al Bucureștiului, a rostit următorul discurs:

„Cu nestăpânită emoție iau în primire pentru orașul București monumentul ce întruchipează pe acel ce a fost Spiru Haret. […] Nu era mai potrivit pentru așezarea [statuii] lui Haret decât acest loc atât de simbolic și cuprinzător al întregului zbucium de închegare românească. Aici, în inima Capitalei, alături de Mihai Viteazul ce a murit ca să dea trăinicie idealului de întregire politică românească, alături de Heliade Rădulescu și Gheorghe Lazăr, ce și-au închinat viața pentru adâncirea primelor brazde ale culturii românești a fost așezat Spiru Haret ca să încheie cea dintâi etapă a licărilor neamului nostru, ca să rămână toți la un loc nezdruncinat de pietre, de temelie a așezării politice și spirituale românești”.

A mai luat cuvântul și I. Nisipeanu, în numele Asociației profesorilor secundari. El și-a încheiat discursul cu o promisiune:

„La picioarele acestui monument ce ți se închină de alții, după ce singur ți-ai ridicat un monument neperitor în fiecare suflet de învățător și profesor, ne legăm, pe amintirea sfântă a numelui tău, să iubim și mai mult școala pe care tu ai iubit-o, și s’o apărăm cu toată puterea noastreă de tot ce ar putea-o vătăma și micșora”.

În presa vremii, au fost aduse cu acest prilej numeroase elogii atât memoriei lui Spiru Haret, cât și aprecieri pentru ridicarea statuii. Rectorul Universității din București, N. Gheorghiu, amintit deja, l-a descris și ca fiind „sufletul întregului învățământ”; Iuliu Valaori, secretar general al Ministerului Instrucțiunii, amintea despre moștenirea lui Haret ca despre „epoca haretină”, iar N. Iorga se referea la Spiru Haret drept „Marele ministru”, aluzie la perioada în care s-a aflat la conducerea Ministerului Instrucțiunii și mai ales realizării pe timpul mandatului său. Tot din același motiv, Spiru Haret a rămas în conștiința tuturor celor care l-au cunoscut drept „omul școalei”.

Constantin Kirițescu a scris un articol intitulat „Pocăința unei generații față de Spiru Haret” în care amintea și alte aspecte interesante, pentru că prin activitatea sa, Spiru Haret și-a creat fără doar și poate și adversari. Kirițescu amintește că numele lui Spiru Haret era deformat cu răutate în „Sbiru Haret”, adăugând și că:

„Pricina acestor atacuri era firea lui de luptător. Era fanatic ca un apostol. Era prob și intransigent. Nu știa ce însemnează transacțiile, nici cu conștiința lui proprie, nici cu adversarii. Disprețuia atacurile și-și urma calea lui dreaptă”.

Despre statuia realizată de renumitul sculptor Ion Jalea, Constantin Kirițescu aprecia că materialul din care a fost realizată, marmura albă, este unul simbolic pentru curățenia sufletească a lui Spiru Haret, dar și „semnul pocăinței unei generații față de un bărbat pe care ea n’a fost în stare să-l cunoască și să-l prețuiască în timpul vieții”.

Tot despre statuie, subsecretarul de stat la Ministerul Domeniilor, M. Negură, a apreciat că „monumentul înălțat va înfățișa în deosebi tinerelor generații figura unuia dintre bravii slujitori ai țării sale, ale cărui însușiri excepționale și acte rămase legendare, le-au cunoscut cu prisosință din slova cărților închinate memoriei lui, cât și din povestirile bătrânilor, cari au păstrat și transmis, ca un scump tezaur, atâtea impresionante manifestațiuni din splendida, dar zbuciumata sa viață”.

G. Țițeica, din partea Academiei Române a salutat „minunata idee” de a așeza statuia dedicată lui Haret în fața Facultății de Științe și în rândul întemeietorilor culturii naționale.

Trebuie scris și că în spatele ridicării acestei statui devenită astăzi emblematică pentru București, s-au aflat mai multe persoane. Despre ele, aflăm dintr-un articol din presa vremii semnat „L. P.”  câteva amănunte importante:

„Comitetul care a vegheat la ridicarea monumentului a fost alcătuit din următoarele persoane: prof. Adela Proca, C. Kirițescu, Jean Dumitrescu, Ștefan Popescu și Mejeriu. Sufletul acestei osârdii a fost însă regretatul Petre Gârboviceanu, uitat de toți cari au vorbit la inaugurarea statuii. Păcat însă că execuția lucrării a lăsat de dorit; asistența nu și-a putut reține mâhnirea că alături de trei statui așa de bine făcute s’a așezat una nereușită lipsită de linie și viață și neasemănătoare cu chipul și personalitatea întreagă a lui Spiru Haret”.

 

După sfințirea monumentului și susținerea de discursuri a urmat defilare a elevilor și profesorilor din Capitală, precum și a carelor alegorice organizate de Banca cooperativă „Floreasca”, ca un omagiu adus lui Haret, primul cooperator al țării.

Solemnitatea s-a încheiat la ora 12.

Surse: „Adevărul”, 19 mai 1935, p. 1; „Adevărul”, 23 mai 1935, p. 5; „Adevărul”, 8 iunie 1935, pp. 2, 5; „Curentul”, 12 iunie 1935, p. 3; „Dimineața”, 10 iunie 1935, p. 3; „Dimineața”, 11 iunie 1935, pp. 1, 3, 4; „Universul”, 10 iunie 1935, p. 5; „Universul”, 11 iunie 1935, pp. 1, 5; „Viitorul”, 12 iunie 1935, pp. 1, 5, 6; „Vremea”, 16 iunie 1935, p. 12.

*

Statuia lui Spiru Haret a fost cea de-a patra statuie realizată în Piața Universității și care privește simbolic spre Palatul Universității din București după cele ale lui Mihai Viteazul, realizată de Albert Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), din bronz în anul 1874, Ion Heliade Rădulescu, opera lui Ettore Ferrari (1845-1929), din marmură în anul 1881 și Gheorghe Lazăr, sculptată de Ion Georgescu (1856-1898), în marmură în anul 1886. De amintit că pentru o scurtă perioadă de timp, 2010-2012, „statuile de la Universitate”, așa cum li se spune colocvial, au fost mutate în Parcul Izvor, pe durata realizării lucrărilor pentru realizarea unei parcări subterane în Piața Universității.

Tot în Piața Universității, în anul 1903 a fost amplasat monumentul lui Ion C. Brătianu, care a fost demolat odată cu instaurarea regimului comunist și refăcut și (re)inaugurat în anul 2019.

Astăzi, statuia lui Spiru Haret este monument istoric, și are următorul text pe o inscripție care marchează această calitate:

„1935 – «STATUIA LUI SPIRU HARET»

Executată de sculptorul Ion Jalea a fost dedicată lui Spiru Haret, cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. Pe fețele laterale ale soclului sunt prezentate două basoreliefuri cioplite în piatră. Unul îl înfățișează pe Spiru Haret în fața unei școli, înconjurat de copii și țărani, iar celălalt îl reprezintă într-un grup de țărani în fața Băncii Populare”.

*

Anul trecut s-au împlinit 110 ani de la moartea lui Spiru Haret (1912-2022) și la Muzeul Universității din București personalitatea lui Spiru Haret a fost omagiată prin digitalizarea unor documente inedite aflate în patrimoniul instituției, în cadrul ADMUB. Documentele pot fi consultate aici.