Carol Davila și Nicolae Kretzulescu au pus bazele Școlii Naționale de Medicină și Farmacie în anul 1857, dar pentru îmbunătățirea sistemului de sănătate și pentru modernizarea țării era necesară pregătirea mai multor medici cu studii superioare. Premisele pentru realizarea acestui deziderat au fost realizate în anul 1869 prin înființarea Facultății de Medicină în cadrul Universității din București. Înainte de această înființare au fost mai multe demersuri care au fost întreprinse în acest scop, precum formarea unei comisii, din care făcea parte și Carol Davila, care să analizeze această posibilitate și redactarea unui raport cu mai multe concluzii în urma evaluării realizate. Raportul a fost publicat în anul 1866. În el a fost verificată în primul rând existența condițiilor necesare pentru funcționarea acestei facultăți: „materialele” necesare, personalul „scolărescŭ” și personalul „Professoralŭ”. În privința „materialelor”, prin care trebuie de fapt să înțelegem baza materială (săli de curs, săli care să funcționeze drept „câmp de observațiǐ și esperiențe clinice”, laboratoare, grădină botanică), s-a ajuns la concluzia că existau toate cele necesare, la un nivel comparativ cu cele europene („Scóla actuală [Școala Națională de Medicină și Farmacie – V.M.] póte să se compare cu multe din facultățile din Europa”). Chiar mai mult, exista și un muzeu:

„Scóla actuală are un muzeŭ în cea maǐ mare parte fructulŭ labórei elevilor, în care póte cineva vedea numerósse preparțiǐ de anatomie humană și comparată, precum ș ide anatomie pathologică, care se pótă permite elevilorŭ a’șǐ complecta studiile lorŭ medicale”.

În privința existenței unei comunități academice formată din studenți și cadre didactice, a fost  constatată, din nou, îndeplinirea condițiilor corespunzătoare înființării unei facultăți:

„Comisiunea este convinsă că timpul transformăriǐ Scólei de medicină a sosit, și propune:

I. Scóla de medicină din Bucurescǐ se va transforma în facultate, sub numirea de: Facultatea de Medicină din Romania, chiarŭ în anul acesta.

[…].

II. Cursul întreg alŭ studiilorŭ facultățiǐ vorŭ fi de cinǐ anǐ.

III. Materiile de studiŭ ce se vorŭ preda în facultate sunt celle maǐ jos cuprinse în ḑece catedre fundamentale aǐ cărora profesorǐ, conform art. 275 din lege [Legea instrucțiunii din anul 1864 – V.M.], vorŭ forma consiliul facultății.

Catedre fundamentale

1) Anatomia descriptivă și Histologia.

2) Physiologia humană și comparată, împreună cu Zoologia medicală.

3) Physica și Chimia medicale.

4) Clinica chirurgicală și Medicina operatorie.

5) Anatomia pathologică și Pathologia medicală.

6) Pathologia chirurgicală, protese și apparate de fracturǐ.

7) Pathologia și Therapia generale, împreună cu Materia medicală.

8) Clinica Medicală și Therapia.

9) Obstetrica theoretică și practică, Bólele luhuselorŭ și noŭ-născuțilorŭ.

10) Hygiena, Medicina legalĕ și Toxicologia”.

La cele de mai sus se adăugau și alte patru catedre complementare (de fapt clinici: „bólelorŭ de copiǐ”, „phtalmologică și de urechǐ”, „dermathologică și syphilitică” și „bólelorŭ mentale”).

Studenții facultății (numiți în raport „elevi”) trebuiau să susțină examene la finalul fiecărui an de studiu, iar pentru obținerea diplomei de doctorat, în anul al V-lea erau susținute cinci examene „rigurósse și thesa”, ultima pe baza unui subiect ales de candidat. Iată disciplinele la care erau susținute cele cinci examene:

„I. Essamenŭ

Anatomia, Histologia, Physiologia și proba de dissecție.

II. Essamenŭ

Pathologia medicală, chirurgicală, generală și Anatomia pathologică.

III. Essamenŭ

Istoria naturală medicală, Physica și Chimia medicale.

IV. Essamenŭ

Materia medicală și Therapia, Hygiena, Medicina legală și Toxicologia.

V. Essamenŭ

Clinicele, Obstetrica și Medicina operatorie”.

 Au fost propuse și alte măsuri, dar nu mai ne oprim decât asupra uneia dintre ele, de altfel foarte presantă atunci și care viza pregătirea mai multor medici pentru întreaga țară, inclusiv pentru mediul rural:

„Scóla de medicină a fost instituită pentru o trebuință fórte simțită în țéră, adică, de a forma medicǐ spre a adjuta marea populațiune rurală. Fiind-că acéstă trebuință nu este încă împlinită, fiind-că se va împlini, și fiind-că studenți de facultate ce aŭ căpătat diploma de doctoratu vorŭ priimi cu greŭ a merge spre a face pe medicul prin sate.

Comisiunea propune.

XI. Se vorŭ priimi a urma cursurile Facultățiǐ eleviǐ cari aŭ urmatŭ patru classe gymnasiale, drepturile lorŭ fiind numaǐ a aspira la diploma de licențiatŭ.

Essamenile pentru licențiat în medicină se vor face conform unuǐ regulament în care se va prevedea tóte disposițiile cerute”.

Până la urmă Facultatea de Medicină nu a fost creată așa cum se recomanda în raport în anul 1866, ci trei ani mai târziu. De asemenea, înființarea unei Facultăți de Medicină a fost doar un prim pas pentru formarea unui sistem de învățământ modern ca premisă pentru un sistem de sănătate, de asemenea, modern. El a fost desăvârșit tot la Universitatea din București, prin înființarea Facultății de Medicină Veterinară (1921) și a Facultății de Farmacie (1923), chiar dacă între cele două momente s-a scurs mai mult de o jumătate de veac, a trecut un război mondial cu nenumărate pierderi umane și materiale ce puteau fi evitate și s-au înregistrat mai multe demersuri până atunci rămase sterile.

În anul 1948 cele trei facultăți menționate au fost desprinse din cadrul Universității din București, transformându-se în instituții de învățământ superior separate și astfel un capitol important din istoria Universității din București se încheia.

Sursa: ***, Rapportulŭ Comissiuneǐ însărcinată de Consiliulŭ Generalŭ de Instrucțiune Publică pentru transformarea Scóleǐ de Medicină în Facultate, Bucuresci, 1866.