„Până nu demult, ori de câte ori treceam pe lângă Universitatea bucureşteană eram cuprins de o profundă emoţie. Pentru că în acest impunător lăcaş de lumină mi-am petrecut anii mirifici ai studenţiei, în amfiteatrele şi bibliotecile sale mi-am jalonat gândirea şi spiritul. Tot aici – printre multe lucruri de prisos ce ni se predau în acea vreme, printre nenumăratele aberaţii şi stupizenii – am avut un privilegiu de invidiat: să particip la adevărate banchete de cultură – cursurile şi prelegerile lui Călinescu şi ale lui Vianu, rostirea plină de savoare a iluştrilor profesori Al. Rosetti şi Al. Graur, sau extraordinarul periplu prin literatura popoarelor lumii, având drept «ghid» pe distinsa şi însufleţita Doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Simt şi acum pe creier adevărate «frisoane» amintindu-mi cu câtă aviditate sorbeam noi, studenţii de atunci, cunoştinţele predate de aceste atât de marcante personalităţi intrate de-a pururi în conştiinţa neamului.

Se întâmpla, nu o dată, ca ideile propovăduite de iluştrii noştri profesori de la catedră sau din banca de alături (Tudor Vianu, de pildă, obişnuia, adeseori, să stea într-o bancă din amfiteatru, chiar în mijlocul nostru) să nu concorde întocmai cu indicaţiile oficiale şi astfel să ni se pară extrem de îndrăzneţe pentru vremea acelui regim totalitar, în care ne consumam studenţia şi visele. În acele momente, profesorii noştri dobândeau pentru noi un şi mai mare prestigiu, determinându-ne să-i venerăm şi atunci, dar mai ales după aceea, după absolvirea facultăţii, privindu-i prin lupa măritoare a trecerii timpului.

Aşadar, pînă nu demult, mă cuprindea o vie emoţie, ori de câte ori treceam pe lângă Universitatea bucureşteană. Inima însă îmi bătea şi mai puternic în preajma bătrânei Alma Mater, şi cu greu îmi puteam reprima o lacrimă, după istoricul 21-22 Decembrie 1989, dată înscrisă pe veci în conştiinţa neamului, când, cu sângele lor, nenumăraţi tineri ai patriei au sfinţit piaţa Universităţii, piaţa Kilometrului zero al Bucureştiului, deci inima Capitalei şi a României.

Lumina acestui sânge s-a revărsat involtă peste întreaga ţară, exact patru luni de zile. Apoi, ea a început să se întunece. De fapt, începuse mult mai devreme.

Nu mă refer în această însemnare la cei care fac zi şi noapte act de prezenţă (evident, cu schimbul) în piaţa Universităţii. Dimpotrivă, chiar mă înduioşează, sincer, participarea celor care-şi revendică anumite drepturi; în acelaşi timp, mă cutremură atitudinea celor care au declarat greva foamei (şi o şi respectă!). În fond, învăţând să trăim în democraţie, spre care am aspirat atât amar de vreme, suntem liberi să facem şi greva foamei – atunci când o declarăm pentru un scop ori o iluzie considerate de noi nobile şi în care credem cu toată fiinţa noastră, implicit cu preţul vieţii.

Dar mă umplu de scârbă murdăria, talciocul şi bişniţa fără perdea din piaţa, din jurul şi din incinta Universităţii.

Aici se vând de toate – de la ciorapi de damă, până la conştiinţe! Aici, limbajul folosit între grupuri adverse este adeseori poluant şi degradant.

În cele ce urmează, ofer o listă – desigur, incompletă – cu produsele propuse spre vânzare sub zidurile impunătorului edificiu de cultură: ţigări şi cafea, la preţ piperat; ceapă verde, pătrunjel şi mărar; casetofoane şi «Oblio»; pantaloni, maieuri şi bikini; papagali împăiaţi; poze cu crişti, cu artişti şi prezervative; etichete pe care scrie «golan»; şi inşi care le poartă, unii dintre ei aducând, pronunţat, chiar a… golani.

Acum, când trec pe lângă Universitate, pe lângă acest vestit lăcaş de cultură, din lumina căruia s-au împărtăşit atâtea generaţii de tineri şi care a dat ţării şi umanităţii atât de multe personalităţi, inima mi se umple de mâhnire şi de revoltă.

Mă întreb: oare nu e păcat de sângele vărsat chiar pe acel loc?

Dim. RACHICI”.

Sursa: „Adevărul”, 15 mai 1990, p. 3.

[Vasile Grigore]