În martie 1925, la inițiativa lui Dragomir Hurmuzescu și a lui Constantin Bușilă a luat ființă Asociația Prietenilor Radiotelefoniei, printr-o ședință inaugurală ținută în sala de fizică a Palatului Universității din București. Scopul declarat: „răspândirea gustului radiofoniei creând o clasă cât mai numeroasă de amatori în România” („Radiofonia”, nr. 1, 15 octombrie 1925, p. 6).
La 15 octombrie 1925 a apărut primul număr al revistei „Radiofonia”, publicată sub îngrijirea Asociației Prietenilor Radiotelefoniei, redacția și administrația ei aflându-se pe strada Victor Emanuel III, nr. 16 din București, adică în același loc unde funcționa Institutul Electrotehnic (clădire monument istoric, fosta casă Scarlat Kretzulescu, există și astăzi, fiind fosta clădire a Muzeului Româno-Rus din 1948, a Muzeului Național al Literaturii Române din 1967, iar în prezent găzduiește o școala privată) din cadrul Facultății de Științe a Universității din București, sub conducerea aceluiași Dragomir Hurmuzescu .
La sediul asociației aveau loc audiții radiofonice, conferințe, ședințele clubului amatorilor radiofoniei (Radio Clubul), dar și cursurile școlii de telegrafie fără fir (Școala TFF). Activitatea școlii a început la 12 noiembrie 1925 în sediul Institutului Electrotehnic. În ceea ce privește conferințele Asociației Prietenilor Radiotelefoniei, ele erau ținute în sala Bacaloglu a Facultății de Științe, prima conferință fiind ținută la 8 noiembrie 1925, chiar de către Dragomir Hurmuzescu. La scurt timp, Asociația Prietenilor Radiotelefoniei a primit numele „Radiofonia”, și dacă era condusă din postura de președinte de Dragomir Hurmuzescu, președinte de onoare era A. S. Regală Principele Carol. Printre membrii ei se numărau profesori universitari (mulți de la Universitatea din București, și nu doar colegi ai lui Hurmuzescu de la Facultatea de Științe), ingineri, militari, directori de companii.
În „Cuvânt înainte” din primul număr al revistei „Radiofonia”, Dragomir Hurmuzescu scria că „radiofonia este cea mai recentă și cea mai minunată din aplicațiunile fizicei: este mijlocul de a comunica cuvântul omului la distanțe mari, prin ajutorul undelor electrice”, dar nu pierdea nici prilejul pentru a sublinia și principalele sale întrebuințări: „pe lângă un mijloc de comunicație culturală și artistică, este și va fi din ce în ce [mai mult] un instrument de sporirea activității industriale și economice în general”. În aceeași perioada a fost adoptată și Legea pentru instalarea și folosința stațiunilor și posturilor radioelectrice, prin care se stabilea că „emiterea și primirea corespondențelor oficiale și particulare prin stațiuni și posturi radioelectrice constituie un drept exclusiv al Statului, exercitat prin Direcțiunea generală a Poștelor,
Telegrafelor și Telefoanelor” (art. 1), act urmat de intrarea în vigoare a unui regulament de aplicare.
Dacă în anul 1925 am înregistrat primele audiții radiofonice în țară, la 1 noiembrie 1928 a fost introdusă și emisiunea radiofonică, tot prin îndrumarea lui Dragomir Hurmuzescu. Prin celelalte activități și inițiative amintite (mai sunt și altele, de aceea ele nu sunt decât exemplificări), Dragomir Hurmuzescu, profesor la Universitatea din București, a reușit să contribuie decisiv la introducerea în țară a unui mijloc nou de comunicare, radioul, și a unei discipline noi, radiofonia.