„Pe 21 decembrie 1989 Piața Universității din București a intrat în istorie prin jertfa huliganilor eroi, care au căzut luptând împotriva dictaturii comuniste, reprezentată de unul dintre cei mai ticăloși fii ai ei: Ceaușescu Nicolae. El nu a fost cu nimic mai prejos decât Iosif Visarionovici Stalin sau Mao Tze Dun, acei monștri «cu chip uman», care au condus două imperii ale aceluiași infern care se zbate zadarnic să supraviețuiască pe pământ.

Actualul președinte, tov. Iliescu, alături de mentorul și predecesorul său, cu care a colaborat îndelung la «edificarea visului de aur al omenirii: comunismul», privesc zâmbitori spre piața din fața lor, de pe pânza pe care golanii de la Arhitectură au reprodus fotografia celor doi, făcută în vremurile bune ale «preteniei» lor. În stânga, atârnată puțin mai jos de înălțimea ultimului etaj, coboară până la parter o pânză albastră pe care este imprimat cu litere albe punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Iar acolo jos, la baza edificiului Facultății de Arhitectură, ard lumânările pentru odihna sufletelor bravilor huligani eroi, executați chiar în acel loc de forțele de represiune. Una dintre ele pâlpâie cu gingășie pentru un huligan erou necunoscut, a cărui poveste tragică și sublimă în același timp, mi-a spus-o acum câteva zile un alt huligan, de 17 ani, care încerca cu greu să meargă, suplinind cu ajutorul unor cârje piciorul care îi lipsea. Fusese lovit în seara zilei de 21 de două gloanțe în piciorul drept și a căzut. Atunci a venit la el huliganul erou, al cărui nume nu-l cunoaște, l-a luat în brațe și l-a trecut la adăpostul parapetului de stuck, unde de obicei țigăncile vând flori. Huliganul erou a fost reperat de doi «gentlemeni» care l-au interpelat imediat. «Tu ce faci acolo, bă? Ia vino cu noi!» L-au înșfăcat și l-au dus la zidul unde ard lumânările și l-au bătut sălbatic. Apoi cel mai «gentleman» dintre ei i-a zbierat: «Strigă! Trăiască Ceaușescu!» Iar huliganul erou a strigat: «Moarte tiranului!» Locul unde au răpăit cele două arme automate, este însemnat acum de una din nenumăratele lumini care ar zi și noapte. Oare știe cineva care este aceea care arde pentru sufletul lui!

În dreptul hotelului Intercontinental este întinsă deasupra bulevardului, dintr-o parte în alta, o imensă lozincă din pânză albă pe care stă scris cu litere roșii de-o șchioapă, ce-o fac lizibilă de la mare distanță: «Zona liberă de neocomunism a României».

Deasupra balconului care se află în dreptul intrării de la Geologie, este străjuită de două portrete mari ale lui Eminescu lozinca: «Unitate, libertate, victorie». Pe bustul mic și meschin al lui Marx, care, la adăpostul unei arcade parcă privește jenat și speriat spre piață, stă scris: «Proletari din toate țările, iertați-mă!». Iar deasupra lui se află două lozinci mari: «Golanii-huliganii vor democrație. Comuniștii vor dictatură» și «Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea, poți pleca la Moscova, însoțit de clica ta». În stânga intrării văd scris pe o altă pânză: «Țepeș Doamne! Unde ești să pui țepe-n București pentru neocomunism, hoție și fesenism».

Sus, pe frontispiciul Universității este întinsă o lozincă mare «Libertate te iubim, ori învingem, ori murim», sub care se află, la fel de mare, următorul citat din articolele politice ale lui Eminescu: «Schimbați opinia publicului, dați-i o altă direcție, răscoliți geniul național specific, propriu și caracteristic, al poporului în care doarme. Faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluție de idei». Iar pe pereții cenușii ai bătrânei Universități văd alte și alte lozinci.

În partea opusă, pe peluza cuprinsă între Teatrul Național, Intercontinental și bulevard sunt întinse 10-15 corturi. Iar la mijloc, afluxul ritmat de golani de la câteva sute câți sunt noaptea și dimineața până la câteva zeci de mii după amiaza și seara, seamănă cu răsuflarea unui imens plămân prin care țara inspiră democrația și libertatea de care are nevoie. Toți și-au pus la butoniere insigne «ad hoc»: golan, golan bătrân, golan înrăit, golan-huligan etc. Un golan își poartă în brațe copilul de 3-4 ani, care are și el la butonieră scris, golan în devenire! Oamenii se plimbă liniștiți și discută, uneori cu patos, despre democrație și libertate, despre ceea ce se aude de la Timișoara, Constanța, Cluj, Brașov, Iași sau Sibiu etc. Nimeni nu are timp și nu este interesat să discute despre cozile de la pâine sau lapte, despre lipsa de untdelemn sau carne și alte probleme lumești. O tovarășă cu părul roșu vopsit, care a intrat în mulțime, face propagandă F.S.N.-istă și îi insultă pe golani. Aceștia se strâng în jurul ei și o aplaudă! Unul spune cu voce tare: întindeți-i covorul roșu! Îi fac cu amabilitate culoare de trecere, iar ea, descumpănită, pleacă cu pas țanțoș și apăsat. O bătrânică în trecere pe acolo îți face cruce zicând cui vrea s-o asculte. «maică, am auzit că la noapte vin tancurile». Nimeni nu-i dă atenție, considerând că aceasta este o posibilitate banală… Între timp golanii, acompaniați de la microfonul din balconul Universității de o chitară, cântă imnul golanilor, al cărui refren este: «Mai bine haimana decât trădător / Mai bine huligan decât dictator / Mai bine golan decât activist / Mai bine mor decât comunist».

Seara se țin cuvântări, se cântă alte cântece, se fac rugăciuni. Tot ce văd în jurul meu este fantastic. A făcut înconjurul lumii prin intermediul agențiilor internaționale de presă. Piața Universității a devenit acum Agora mondială. Prestigioasele universități de la Sorbona, Oxford, Cambridge sau Harvard, s-au proclamat universități de Golani. Se spune chiar că alături aceștia mai sunt încă vreo douăzeci. Totul este formidabil. Poate oare cineva al cărui suflet și intelect s-a maturizat aici în decursul timpurilor, sau care a trecut prin apropierea acestor locuri să rămână cu inima împietrită și mintea zăvorâtă în fața adevărurilor perene pe care le slujesc acești golani și să se mai lase amăgit de minciunile trâmbițate de propaganda neocomunistă și de «personalitățile» sale?

Mergând pe bulevard spre casă, văd de la distanță, cu strângere de inimă, o coloană de «fani» cu steagurile alb-roșu ale clubului Dinamo, îndreptându-se spre Universitate. Sunt prea departe ca să înțeleg ce strigă. Când se apropie deslușesc cu uimire: «Iliescu nu uita, nici Dinamo nu te vrea!». Mă apropii de un tânăr care face coadă la ghișeul din fața unei farmacii și îl întreb: tinere ce strigă demonstranții? Se uită la mine buimăcit, apoi zâmbește ca semn că a înțeles. Își apropie gura de urechea mea și strigă cât îl țin plămânii: «Iliescu nu uita, nici Dinamo nu te vrea!». Îi mulțumesc și mă depărtez în grabă în timp ce cu mâna îmi acopăr urechea care mă doare îngrozitor. Acasă mă așez în fotoliu ca să mă reculeg. Și în timp ce meditez, îmi străfulgeră mintea împinsă de un resort invizibil, o amintire de la istorie din școală. Mă uit în Larousse. Da, în 1384 prințesa de Salisburg în timp ce dansa cu regele Angliei, Eduard al III-lea, a lăsat să-i cadă jartiera. Acesta, galant, a ridicat-o spunându-le celor care zâmbeau malițios: «Honni soit qui mai y pense…» Și așa a luat ființă și a devenit Ordinul Jaretierei cea mai valoroasă decorație a Angliei, ordin care are numai 26 de membri.

Și atunci iubiți golani, fără deosebire de sex și de vârstă, de ce să nu înființeze Universitatea din București, Ordinul Golanilor, care să cinstească și să amintească în decursul veacurilor, admirabila voastră luptă pentru libertate și democrație. Iar dacă cineva va îndrăzni să zâmbească, atunci: Honni soit quit mal y pense. Și vă rog să nu-mi luați în nume de rău, dacă din stima care v-o port, voi semna acest articol cu titlul de,

Dr. golan Șerban Săndulescu”.

Sursa: „Dreptatea”, 5 mai 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]