„E bine să ne aducem aminte: proiectul legii electorale a fost dat publicității la sfârșitul lunii ianuarie, iar aprobarea lui, după dezbaterea publică, și parlamentară s-a făcut cu un singur vot împotrivă, cel al domnului Cerventi, la jumătatea lui martie. N-a fost o dezbatere formal, ca pe timpuri, ci una foarte aplicată la obiect, cu observații,  propuneri și obiecții formulate în toată presa de atunci, la radio și la televiziune. Mai mult, în Consiliu Provizioriu de Uniune Națională s-au purtat lungi și repetate dialoguri cu toate partidele și formațiunile politice dezbătându-se, articol cu articol, același proiect.

Am remarcat atunci după supunerea la vot, că această aproape unanimitate reprezenta dovada primei victorii a democrației din țara noastră, a instaurării ei cu adevărat pe acest pământ, precum șidovada consensului național, singurul instrument de care dispunem și în clipa de față pentru a scoate țara dintr-un provizorat care veștejește totul, de la economie până la relațiile dintre oameni.

Nu am trecut cu vederea în comentariile mele de atunci nici amănuntul că această aproape unanimitate mai avea o explicație: modificarea totală a unor articole sau suprimarea unor paragrafe care restrângeau libertatea electoral a unor partide ori dreptul de candidatură al unor anumite personalități politice; articole și paragrafe pe care le vom găsi figurând, indiferent de formulare, în mai toate legile electorale ale țărilor civilizate și cu ani mulți de democrație reală. Așa a dispărut, de exemplu, obligativitatea candidaților de a fi trăit în țară în ultimi zece ani (art. 9), precum și interdicția subvenționării campaniei electorale cu fonduri primite din străinătate (art. 52), interdicție din care n-a  mai rămas decât recomandarea inutilă a declarării publice a acestor fonduri. Tot atunci, operându-se sub același consens, s-a reformulate și articolul 10, cel care limitează dreptul de a candida la alegeri al persoanelor din fosta nomenclatură.

Acum, când suntem tot mai aproape de ziua urnelor, rezultă că nu-i bine. Că Legea electorală e prost întocmită și că trebuie amendată în mod decisiv. Se încearcă între altele (prin introducerea art.8 din proclamația de la Timișoara) restrângerea libertății alegătorilor, al dreptului suveran al fiecăruia de a opta pentru un anume candidat sau formațiune politică. Pentru că, în fond, acesta-i adevărul campaniei împotriva Legii electorale: se încearcă să i se smulgă alegătorului votul din mână și să-l oblige să voteze nu cum ar vrea el, ci cum ar vrea alții; se încearcă să i se limiteze dreptul de opțiune, orientându-i-se acest drept într-un anume sens și scop politic.

Dacă în articolul 9 al legii s-ar fi reținut nu obligativitatea condițiile de a fi trăit în ultimii zece ani în țară, ci în ultimile zece zile dinaintea Revoluției, astăzi nici domnul Rațiu, nici domnul Cîmpeanu nu ar putea fi candidați la președinția țării, ceea ce, evident, ar limita dreptul la opțiune electorală al alegătorilor. Nimeni nu protestează împotriva nereținerii acestei obligativități. Protestul se duce împotriva următorului articol, cel care, chiar dacă s-ar reformula după proclamația de la Timișoara, nu l-ar scoate din cursa la președinție pe domnul Iliescu, reprezentantul Frontului Salvării Naționale, singura formațiune politică activă în zilele Revoluției, formată chiar în acele zile.

Nu-i lipsit de interes să ne amintim că în parlament, când dezbaterile purtate asupra aricolului 9 intraseră în impas și păreau să se relanseze în favoarea păstrării amintitei obligativități, domnul Radu Cîmpeanu, cu tot calmul său, a explodat într-un discurs eficient despre patriotismul exilatului, discurs reluat o săptămână mai tărziu, la televiziune cu aproape aceleași cuvinte, de unde am înțeles că nu fusese un lucru spontan, improvizat sub temperatura dezbaterilor parlamentare, ci studiat și repetat de mai multe ori în fața oglinzii conștiinței personale.

Am reținut atunci (vezi «Exilul, solidaritatea fără frontiere», «Adevărul», nr. 70 din 17 martie a.c.) dimensiunea patriotismului domnului Cîmpeanu, în datele ei exacte, înțelegând că solidaritatea sa fără frontiere funcționează în aceeași măsură atât pentru românii din exil, cât și pentru noi, exilați în interiorul țării, ca niște «bieți cocori neaoș», obligați să îndurăm aici, pe acest pămînt frigul, foamea, frica. Acum, rezultă că nu. Că această solidaritate trebuie să funcționeze doar pentru cocorii care s-au întors în țară exact după ce a dispărut frigul, foamea și frica.

Faptul că în această campanie împotriva campaniei electorale s-au angajat în mod deschis anumite partide – care manipulează ligi, asociații și sindicate independente – pune sub semnul întrebării sinceritatea acestora, precum și dorința declarată de a contribui, direct și concret, la reconstrucția țării, la angajarea acesteia pe drumul transformării structurilor moștenite, drumul tranziției spre o societate liberă și democratică. Pentru că avem tot dreptul să ne întrebăm: când au fost sincere aceste partide? Atunci când au ridicat mîna și au votat Legea electorală și data alegerilor sau acum, când ridică pumnul și susțin că legea nu e bună și că alegerile trebuie amânate?

Și de unde, în această campanie împotriva campaniei electorale, opinia că poporul român nu ar fi pregătit să voteze? Fals, absolute fals: poporul roman se pregătește de 50 de ani să voteze pentru democrație și pentru libertatea sa.

De unde, de asemenea, în această campanie, invocarea atîtor pericole și riscuri electorale la fel de false, care duc spre ideea absurdă de «acum ori niciodată»? Ca și când aceste alegeri ar fi ultimele din istoria acestui popor și nu primele petrecute în libertate. Primele care, în fapt, nu fac decât să pregătească altele, la nici doi ani distanță…

Nu trebuie să fim mari cunoscători, specialiști în materie, pentru a ne putea da seama că această campanie împotriva  campaniei electorale poate avea – și deja are – consecințe grave asupra bunei funcționări a țării, în primul rând asupra economiei, prelungind starea de provizorat și accentuând lipsa de certitudine asupra viitorului nostru.

În același timp, înlocuirea unei campanii electorale corecte, oneste și libere – ca o sărbătoare a sufletului și a conștiinței – printr-o campanile de calomnii, amenințări și violențe nu face decât să împuțineze alegătorii, numărul de voturi exprimate și, de aici, să micșoreze posibilitatea  realizării unui absolut  necesar joc guvern-opoziție, singurul în măsură să frâneze orice exces au abuz de exercitare a puterii. Faptul că domnul Rațiu nu a fost prezent în parlament și nu dumnealui a votat Legea electorală, ci parlamentarii partidului pe care-l reprezintă, nu-i dă mai multe libertăți electorale decât celorlalți și nu-i îngăduie manevrarea manifestanților din Piața Universității în favoarea propriei sale campanii electorale.

Manifestanții din piață nu stau acolo pentru domnul Rațiu – cel puțin așa se suține – , ci pentru ei înșiși. În acest caz, manipularea lor, transformarea lor într-un «parlament» al protestului împotriva parlamentului recunoscut, oricât de provizoriu, nu face decât să-i slăbească prestigiul politic și să-i împuțineze capitalul electoral, poate și financiar, exact când are mai multă nevoie de el, pentru a-și consolida credibilitatea și angajarea sinceră în cursa la președinția țării.

E inutil să spunem că și dacă s-ar urca la un milion, manifestanții din Piața Universității nu au dreptul să-și revendice numai pentru ei poporul. Poporul e format din mult mai multe milioane și nimeni nu are dreptul să-l confiște în favoarea sa, după cum nimeni nu are dreptul să confiște Revoluția. Teritoriul național al României, trebuie să înțelegem exact acest lucru, nu se limitează la Piața Universității și nu trebuie considerat, nici simbolic, că aceasta l-ar putea reprezenta fidel și în întregime în fața lumii.

Înțelegem că domnii Ion Rațiu și Radu Cîmpeanu nu au avut timp să participe la Revoluția din decembrie, dar acest lucru nu le dă dreptul să-și facă propria lor revoluție, neliniștind un întreg popor, aruncând cu frică și incertitudine în sufletul alegătorilor. Pentru că după frigul, foamea și frica pe care le-am îndurat aici fără domnia lor, acum în aceste zile, frica de urne, frica de a vota se află în creștere și această frică poate deschide calea spre un nou totalitarism, indiferent culoarea, de nimenea dorit.

Ne aflăm, altfel spus, în fața unei situații alarmante. Dar avem  timp s-o îndepărtăm. Mai avem timp să îndepărtăm acest pericol și avem datoria și obligația s-o facem împreună spre binele țării.

E timpul, și momentul, în care cei trei candidați la președinția țării – așa cum se întîmplă în toate țările civilizate și democratice – să se așeze față în față, la una și aceeași masă, și să mărturisească poporului crezul lor politic, într-un dialog neamenințat de teama înfrângerii electorale. E momentul să apară împreună în fața poporului, să-și pună întrebări unul altuia, într-o  confruntare cinstită, sinceră și demnă, convins fiecare de triumful său.

Darie Novăceanu

P.S. M-a mâhnit faptul că nici un ziar important, din sutele care apar în prezent nu a publicat Legea electorală, după aprobarea ei în parlament, în afară de ziarul «Adevărul». A fost un semn că ceva nu e în ordine”.

Sursa: „Adevărul”, 3 mai 1990, p. 1.

[Laura Dumitrescu]