După instaurarea Statului Național-Legionar (14 septembrie 1940), noile autorități au demarat o amplă acțiune de examinare a membrilor corpului didactic, cu scopul de a-i înlătura pe cei potrivnici Mișcării Legionare. Încă de pe 30 septembrie 1940 a fost publicat în „Monitorul Oficial” Decretul-lege pentru modificarea unor dispoziții referitoare la învățământul superior, care prevedea pensionarea din oficiu a tuturor profesorilor care împliniseră vârsta de 65 de ani, eliminând vechea posibilitate a prelungirii activității didactice. Măsura legislativă îi viza, în realitate, pe oamenii de cultură consacrați, care s-au opus politicilor legionare în timpul regimului autoritar Carlist. În fruntea listei negre se afla, previzibil, Nicolae Iorga.

Pensionarea profesorilor cu vârsta de peste 65 de ani și schimbarea conducerii instituțiilor de învățământ superior nu s-au dovedit suficiente. Era necesară o verificare temeinică a activității fiecărui cadru didactic, pentru a evita contactul dintre studenți – o parte a lor simpatizanți ai Mișcării Legionare – și universitarii care le puteau deschide alte perspective politice. Autoritățile conștientizau, așadar, influența mediului universitar asupra stabilității noului regim politic și căutau să elimine orice obstacol în calea consolidării acestuia.

În acest climat, pe 2 noiembrie 1940, intra în vigoare Decretul-lege pentru adaptarea învățământului superior la structura Statului Național-Legionar. Conform decretului, lua ființă, la nivelul fiecărei instituții de învățământ superior, câte o Comisie pentru revizuirea membrilor corpului didactic universitar. În cazul universităților, comisia era compusă din câte doi profesori titulari ai facultăților de Litere și Filosofie, Drept, Științe și Medicină Umană și câte un singur reprezentant al celorlalte facultăți. Totodată, secretarul general al Ministerului Educației Naționale și directorul Învățământului Superior erau membri de drept ai comisiei. Președintele era numit de ministru dintre membrii comisiei (art. 2). Câte o astfel de comisie de revizuire a funcționat, așadar, în cadrul fiecărei universități sau școli superioare din România.

Care a fost componența Comisiei de revizuire la Universitatea din București?

Comisia care a funcționat la Universitatea din București era compusă din treisprezece membri:

1. Petre P. Panaitescu – Rectorul Universității din București și profesor la Facultatea de Filosofie și Litere; se afla în fruntea comisiei.
2. Traian Herseni – Profesor la Facultatea de Filosofie și Litere
3. Dan Rădulescu 
4. Petre Tomescu – Profesor la Facultatea de Medicină Umană
5. Gheorghe Nichita – Profesor la Facultatea de Medicină Veterinară
6. Lazăr Iacob – Profesor la Facultatea de Teologie
7. Vintilă Dongoroz – Profesor la Facultatea de Drept
8. George Meitani – Profesor la Facultatea de Drept
9. Iordache Făcăoaru  
10. Virgil Nițulescu 
11. Dimitrie Găzdaru – Profesor la Facultatea de Filosofie și Litere
12. Stan Ionescu – Profesor la Facultatea de Științe
13. Ștefan Iacob

Ce aspecte erau verificate?

Comisia de revizuire era însărcinată cu examinarea activității fiecărui universitar, având în vedere următoarele aspecte: legalitatea numirii în învățământ, activitatea științifică, activitatea didactică, activitatea publică și ținuta morală. Rubricile privitoare la activitatea publică și ținuta morală a cadrelor didactice indicau, de la bun început, motivațiile politice ale comisiei. În situațiile incerte, comisia avea dreptul de a solicita clarificări din partea unor specialiști în domeniul revizuitului sau a unor martori. De asemenea, persoanele interesate de un atare caz puteau trimite note informative (art. 3), prevedere ce i-a încurajat pe adversarii unor cadre didactice  (indiferent că proveneau sau nu din mediul universitar) să redacteze referate defăimătoare la adresa lor. Decretul din 2 noiembrie garanta faptul că membrii comisiei vor lua în calcul doar „reclamațiile semnate cu răspundere”, însă desfășurarea ulterioară a cercetărilor a demonstrat, cel puțin în anumite situații, contrariul.

Care era procedura de lucru?

Procedura de lucru era relativ simplă. Fiecare universitar completa o fișă standardizată, ce puncta, pe lângă aspectele amintite anterior, o serie de date personale, începând cu originea etnică a părinților și încheind cu recompensele sau pedepsele pe care le-a suferit. După analizarea fișei personale a revizuitului și a eventualelor reclamații, comisia se întrunea pentru a lua o hotărâre, moment în care secretarul redacta un proces-verbal. Din documentele studiate rezultă că zilele cele mai productive ale comisiei ce a funcționat la Universitatea din București, în care a hotărât statutul unui număr impresionant de cadre didactice, au fost cele de 26 noiembrie, 2 decembrie și 18 decembrie 1940. La începutul lunii ianuarie au fost soluționate, în general, doar cazurile mai delicate, iar majoritatea proceselor-verbale din acele zile au fost nefavorabile revizuiților.

Cum se finaliza verificarea?

După finalizarea cercetărilor asupra fiecărui revizuit în parte, comisia lua una dintre următoarele decizii:

1. menținerea în învățământ (în situația în care se afla) a universitarului;
2. transferarea la o altă catedră sau la o instituție similară;
3. acordarea unui termen de doi ani pentru a se adapta la structurile Statului Național-Legionar;
4. utilizarea la un institut științific și pierderea dreptului de a funcționa în învățământul superior;
5. folosirea la altă instituție de stat;
6. pensionarea (pentru cei cu o vechime de minimum 20 de ani);
7. destituirea sau, în cazuri excepționale:
8. trimiterea în fața justiției (art. 5).

Comisia lua una dintre aceste hotărâri prin majoritate absolută (art. 6).

Care au fost rezultatele verificării?

După înăbușirea Rebeliunii legionare, Ion Antonescu a instituit o comisie menită să scoată la iveală abuzurile săvârșite în învățământul superior în lunile guvernării național-legionare. După examinarea rezultatelor, generalul a hotărât anularea tuturor măsurilor Comisiei de revizuiri. Din fericire, cei care au trecut prin „furcile” comisiei de revizuire ar fi putut exclama caragialește:

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”

(Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, 1884).

Cu toate acestea, în anii următori situația internațională s-a tot înrăutățit și astfel de intruziuni politice în plan intern asupra învățământului superior au fost mai dese și cu urmări tragice pentru o parte însemnată a corpului academic.