Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost o personalitate importantă a culturii românești, profesor la Universitatea din București la Facultatea de Filosofie și Litere, academician și ulterior președinte al Academiei Române.

 

În amintirile pe care le-a scris spre mijlocul anilor 1930 pentru „Revista Fundațiilor Regale”, pe vremea când era profesor la Catedra de Psihologie, Logică și Teoria Cunoștinței și director la Seminarul de Psihologie Experimentală, Constantin Rădulescu-Motru a scris despre societatea românească din perioada în care a fost student (1885-1889), atunci când a urmat studiile la Universitatea din București (în exact aceeași perioadă în care rector al instituției a fost Alexandru Orăscu), despre cum a ales să studieze filosofia și dreptul și modul în care s-a pregătit individual, despre profesori, cursuri și dificultatea de a studia la două facultăți în același timp (Facultatea de Filosofie și Litere și Facultatea de Drept), despre alegerea filosofiei ca preocupare principală și influența lui Maiorescu și Dimitrescu-Iași asupra sa, despre colegii săi din studenție, dar și despre studiile din străinătate (de la Paris, Heideberg, Munchen și Leipzig) din perioada 1889-1893.

 

Ne-am oprit asupra unor fragmente din amintirile lui Constantin Rădulescu-Motru, pe care le-am selectat pentru a exemplifica o parte din subiectele pe care profesorul le-a considerat demne de a fi rememorate peste ani în folosul tinerilor.

Constantin Rădulescu-Motru

 

„[…]. Așa îmi explic, pentru ce tatăl meu, care era o fire autoritară, nu și-a permis un sfat măcar, când a fost momentul să-mi aleg specialitatea studiilor din Universitate. Am ales facultățile de filosofie și de drept cum aș fi putut alege pe ori și care alta, în deplină libertate. Școala, care avea să mă desăvârșească pentru viața de mâine, n’avea pentru el o legătură cu interesele mele de proprietar de pământ. de ortodox sau de fiu al unei familii numeroase în copii, fiindcă toate acestea erau bune pentru România trecută, iar nu pentru România care avea să fie pregătită de școala europeană. În urmă numai, după ce alegerea era făcută, tatăl meu și-a dat curs sentimentelor. Ca vechi discipol al lui Eufrosin Poteca, de care și fusese crescut de mic copil, el era mulțumit. Scrisoarea ce mi-a scris-o la București, cu această ocazie, este poate cea mai caldă scrisoare din câte mi le-a scris. Mă felicita de alegere. Filosofia și dreptul erau, după el, științele care încununează geniul omenesc. În special, alegerea filosofiei îl încânta. Ea ar fi încântat, scria el, și pe Eufrosin Poteca, dacă ar mai trăi, căci el ar fi văzut că lecțiile date tatălui n’au trecut pe deasupra fiului, ci ele au pregătit un nou iubitor al filosofiei. Tatăl meu era vădit mulțumit, cred eu, și la gândul că el își putea oarecum plăti din datoria de recunoștință către Eufrosin Poteca.

[…].

Timp de patru ani, între 1885-1889, am urmat cursurile Facultății de filosofie și litere, precum și ale Facultății de drept din București. Nu în mod tocmai regulat. Dimineața, între orele 9-12, se țineau cursurile la drept. Am fost aproape regulat la câteva dintre ele. Dar nu pot zice: cu folos. Pe vremea aceea profesorii nu făceau discuții cu studenții, ci rosteau de la catedră expuneri nesfârșite, pe care era foarte greu să le înregistreze cineva, în mod metodic. Mai ales eu, care am suferit totdeauna, la ascultarea lecțiilor, de lipsa de atenție. Eram, în primii ani la drept, regulat la curs, dar gândul îmi era în altă parte. Singur, Danieleanu isbutea să mă fixeze și cu gândul. La el, profesor de drept roman, n’am audiat însă dreptul roman, ci dreptul internațional. Cu seria mea, dreptul roman l-a făcut N. Crătunescu [V.M.- Nicolae Crătunescu (1842-1904), jurist român, profesor și decan al Facultății de Drept]. care repeta aidoma cele scrise în tratatul lui Demangeat [V.M.- Charles Demangeat (1820-1896), jurist francez, autor a sute de publicații în domeniu]. O puternică impresie mi-a lăsat profesorul de procedură civilă, Alexandru Șendrea, deși l-am avut în ultimul an al vieții sale. Constantin Dissescu mi-a fost mai de folos prin biblioteca sa, pe care cu multă libertate mi-a pus-o la dispoziție.

Despre suplinitorul profesorului de drept civil, C. Nacu, care era ministru nu-mi amintesc aproape nimic [V. M. – Constantin Nacu (1844-1920), profesor cu importante contribuții publicistice în domeniul dreptului civil, ministru de justiție în perioada februarie-decembrie 1885]. Nici de bătrânul Alexandru Vericeanu [V. M. – Alexandru Vericeanu (1839-1912), jurist, profesor și om politic, care a deținut inclusiv funcție de ministru al agriculturii]. În genere amintirea studiilor mele în drept, în ceea ce privește contribuția profesorilor, îmi este foarte vagă. Totuși, studii de drept am făcut. Le-am făcut prin lectura unor cărți serioase și originale pe acea vreme. Am fost de altminteri între puținii studenți care își cumpărau cărți de la librărie. Cei mai mulți dintre colegii mei se mulțumeau cu vechile tratate recomandate la curs, și pe care le găseau la bibliotecă. Eu aveam curiozitatea să răsfoiesc cataloagele noilor publicații, și să cumpăr ceea ce mi se părea, după titlu, mai original.

[…].

Cursurile Facultății de filosofie și litere se țineau, între anii 1885-1889, după un orar mai liber decât acela de la Facultatea de drept. Înainte de amiază erau acele de limbă latină și greacă, precum și unele de istorie. După amiază erau acele de filosofie și câteva de literatură. Coincidența cursurilor de dimineața m’a obligat aproape tot timpul să am o frecvență neregulată, atât la o facultate, cât și la cealaltă. Un curs însă nu l-am absentat niciodată: acela al lui Titu Maiorescu, de Logică și de Istoria filosofiei contemporane. Nu atât fiindcă acest curs se ținea între 5-6 seara, când eram liber, cât mai ales fiindcă el m’a atras din primul moment. Titu Maiorescu a fost singurul profesor pe care l-am putut urmări vorbă cu vorbă într’o atenție susținută. Lui Titu Maiorescu îi datoresc și faptul de a fi persistat până la sfârșit cu urmarea cursurilor Facultății de litere. Căci, deși mă înscrisesem ca student regulat la Facultatea de litere, în primul an n’am urmat totuși de la această Facultate decât pe Titu Maiorescu. Probabil că aș fi rămas și pe viitor cu acest curs, dacă la sfârșitul anului nu s’ar fi întâmplat să-mi vină o încurajare specială pentru studiul filosofiei, tocmai din partea lui Titu Maiorescu [V.M. – studentul Rădulescu-Motru a redactat o lucrare despre raportul dintre Kant și Hume la examenul de la profesorul Maiorescu, care a fost apreciată de acesta din urmă ca având „un merit excepțional”, și care, mărturisea Rădulescu-Motru, „m’a fixat la Filosofie pentru tot restul studiilor mele universitare”].

[…].

În anii următori mi-am rărit frecvențele la Facultatea de drept și le-am multiplicat la aceea de litere. Am avut astfel ocazia să cunosc la față pe bătrânul Francudi [V.M. – Epaminonda Francudi (1829-1897), profesor de filosofie și literatură greacă], pe Quintescu [V.M. – Nicolae Ch. Quintescu (1841-1913), filolog, critic literar, traducător și academician], pe Tocilescu, pe V. A. Urechia și pe Crăciunescu. În anul 1885, prin luna noiembrie, a fost transferat de la Iași la București și profesorul C. Dimitrescu-Iași, pe care de la al doilea an am început să-l urmez regulat. Un alt profesor, la care urmam regulat, era B. P. Hasdeu. Din nenorocire însă, lecțiile lui Hasdeu erau foarte rare. Câteva pe an.

Baza culturii mele filosofice-literare n’a fost însă formată din cunoștințele câștigate la cursuri. Ca și în formarea culturii juridice, citirea cărților a mers înaintea audierii lecțiilor. Eram, de la al doilea an de Universitate, un pasionat cititor. De altminteri, cititul îmi plăcuse încă din liceu. Până la bacalaureat, îmi trecuseră pe sub ochi aproape toate volumele din biblioteca națională franceză.

Profesorii de la Facultatea de litere ca și aceia de la Drept nu făceau lucrări practice cu studenții. Toată activitatea lor se mărginea la expuneri orale de la catedră. Studenții, cei mai mulți, din această cauză erau dezorientați. Nu știau cum să-și completeze și să-și corecteze notele luate la curs. La examene, ei se serveau de niște caiete, în care adeseori nu se afla o pagină scrisă ca lumea. Numele autorilor erau redate după pronunțarea românească. Așa, în caietele de la cursul de psihologie, numele psihiatrului englez Maudsley era scris Moțlei. Francezul Charcot era scris Șarco. Fiziologul Beaunis era scris Boni. Studenții care luau notele nu-și dedeau osteneala să controleze cele auzite cu cărțile originale ale autorilor citați.

[…].

C. Dimitrescu-Iași, profesorul de filosofie veche și modernă, mergea ceva mai departe ca Tocilescu. El avea ambiția nu numai să mijlocească, dar să și completeze știința apuseană. A creat un curs de sociologie la București, când un asemenea curs nu se găsea încă la Paris. A organizat și seminarul de pedagogie, după o știință nouă.

Totuși Dimitrescu-Iași n’a egalat în strălucire pe Titu Maiorescu, deși atitudinea acestuia a fost cu mult mai modestă. Titu Maiorescu n’a ambiționat să deschidă orizonturi noi filosofiei, cum a ambiționat într’o oarecare măsură Dimitrescu-Iași. El a fost, în schimb, un realizator mai cu succes decât Dimitrescu-Iași. Titu Maiorescu stăpânea auditorul, Dimitrescu-Iași îl captiva numai. Maiorescu era magistrul înnăscut care transforma pe acel care îl apropia; Dimitrescu-Iași era un fermecător partener de discuție.

[…].

În anul 1888 am absolvit Facultatea de drept și în 1889, în iunie, Facultatea de filosofie și litere, trecând înaintea fiecăreia câte un examen de licență […]”.

 

Sursa: Constantin Rădulescu-Motru, Amintiri din vremea studiilor în țară. La Universitatea din București 1885-1889, în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 2/1 februarie 1934, pp. 275-279.