„Domnule președinte,

Vă rog să acceptați demisia mea din funcția de președinte al Radioteleviziunii Române. Mandatul meu încetează începând cu data de vineri, 9 februarie 1990, ora 12. Îmi îngădui să vă reamintesc faptul că am primit această responsabilitate în primele zile de după 22 decembrie 1989, considerându-se că atitudinea mea de opozant al regimului comunisto-ceaușist reprezintă o garanție de probitate morală. Am precizat atunci că voi rămâne la Radioteleviziune până la 1 martie a.c., în condițiile când situația revoluției era incertă, iar acțiunile teroriste făceau multe victime. Problema funcționării instituțiilor era vitală, angajând civismului fiecărui român, iar ambițiile și lupta politică nu puteau fi prevăzute. Singurul element de statut pe care l-am cerut se referea la independența Radioteleviziunii, iar programul meu a fost acela al libertății de informare a poporului român. Lipsind din țară în săptămâna dintre 23-29 ianuarie a.c., am constatat la întoarcere că situația politică și socială s-a schimbat în acest răstimp în mod radical, pasiunile și conflictele politice devenind aproape insuportabile. Declarația Frontului Salvării Naționale că se constituie în forță politică de sine stătătoare a condus la retragerea mea din Front, în numele poziției obiective pe care trebuie să o apere orice jurnalist și scriitor. Dezlănțuirea neînfrânată a conflictelor politice era însă de natură să mă conducă și la decizia mea de acum, cu toate că încercările de a-mi da demisia din funcția de președinte al Radioteleviziunii au provocat în ultima vreme reacții de sprijin atât în cadrul unor colective din instituția noastră, cât și la o parte a opiniei publice.

Le mulțumesc tuturor, după cum mulțumesc și criticilor mei. Într-o democrație reală, critica sau demonstrațiile de protest, chiar nedrepte, sunt o formă absolut necesară de conștiință și de acțiune socială și politică. Ceea ce mă îngrijorează este cu totul altceva. Pentru a nu fi bănuit de parțialitate, îmi voi îngădui să citez dintr-un articol semnat de Francis Mayo și publicat în Télérama, numărul 2089, săptămâna 27 ianuarie-2 februarie 1990, referitor la moștenirea pe care ne-a lăsat-o fostul dictator: «În tot sistemul relațiilor umane el a inoculat o otravă violentă, care e încă departe de a fi anihilată: delațiunea, suspiciunea în legătură cu celălalt, oricât de apropiat ți-ar fi. În fiecare cuvânt, în fiecare privire, mai ales dacă au un aer sincer, se caută trădarea și ura în așa fel încât toate raporturile personale să fie viciate de la început, încât nicio legătură și niciun contact uman să nu mai fie posibile – ce victorie infernală! Toată lumea bănuind pe toată lumea, fiecare individ redus la o singurătate sălbatică, într-o magmă de inamici, de trădători posibili. Lupi, nici măcar lupi: șacali».

Este un diagnostic greu de acceptat chiar dacă vine din partea unei semnături dezinteresate. Am spus-o și pe vremea dictaturii (când unii dintre cei care vorbesc astăzi în numele democrației și al Revoluției erau membri ai partidului comunist, rămânând în cadrele sale până la 22 decembrie 1989, schimbându-și apoi brusc coloratura politică): cred că poporul român este una din minciunile lui Dumnezeu pe pământ și că el va gasi energia morală pentru a-și rezolva toate problemele. Adaug acum că nu este absolut necesar ca Revoluția să-și devoreze proprii săi fii. Exemplul Revoluției Americane, acum peste două sute de ani, creând o Constituție pe care am admirat-o deplin și care a fost valabilă în tot acest răstimp, este numai una din probele pe care istoria le oferă în acest sens. Sper în continuare că poporul nostru nu va permite ca libertatea să-i fie confiscată de nimeni și nici ca atributele democrației să fie puse în slujba unor ambiții mărunte.

Aurel Dragoș Munteanu”.

Sursa: „Adevărul”, 10 februarie 1990, p. 1.