Denumirea de „golan” a fost adoptată de manifestanții din Piața Universității după ce cuvântul a fost folosit de Ion Iliescu pentru a-i cataloga pe cei care demonstrau acolo, în viziunea sa, nu tocmai pașnic. La scurt timp, Iliescu a declarat că regreta apelativul folosit, dar era deja prea târziu: manifestanții nu doar că au preluat acest termen, ci el a ajuns și un motiv de mândrie, un simbol care reunea valorile democratice în care ei credeau.
Mulți oameni prezenți în Piața Universității în perioada aprilie-iunie 1990 au ales să se identifice cu Fenomenul Piața Universității prin purtarea unui „ecuson”. El era de cele mai multe ori o simplă hârtie, purtată în piept și pe care era scris cu pixul sau cu markerul (carioca) cuvântul „golan”. Important era simbolul și și mai importante erau valorile pe care le codifica. De la un simplu „golan” s-a ajuns însă la mai multe derivații, pe care astăzi când le citim parcă prind „voce”.
În spatele multora dintre textele de pe ecusoane se ascund și mesaje mai complexe. Sunt precum piesele dintr-un puzzle uriaș și care odată reconstituit ne-ar putea da prilejul, în mod inedit, să recreem atmosfera de acum 30 de ani, dintr-o piață simbol, poate cea mai importantă din țară pentru valorile democratice pe care le poartă de generații.
Tipologia de golan a fost realizată în mare parte pe baza ziarelor consultate și a lucrării coordonate de Irina Nicolau, Piața Universității, București, 1997.
Toată această enumerare și rememorare este dedicată tuturor celor care au participat la evenimentele din Piața Universității din aprilie-iunie 1990, „golanilor anonimi”, care au crezut sincer în puterea ideilor democratice și au ales să le susțină așa cum au putut. Pentru că dincolo de actorii individuali cunoscuți și personalitățile marcante ale vieții publice care au susținut Fenomenul Piața Universității, el nu ar fi fost posibil și credibil, fără numeroșii manifestanți rămași anonimi, din aprilie-iunie 1990.
Pentru final am păstrat „golan academician”, denumire însușită, din diasporă, de Eugen Ionescu. Mesajul a circulat în periodicele vremii, noi exemplificăm aici cu revista „22” și „România Liberă”, din 4 mai 1990:
