„Este studentă în anul I la Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București. O fată cu adevărat frumoasă, chiar dacă obrajii îi sunt încă tumefiați. Se spune că studenții din anul I sunt «boboci». VICTORIA MOȚOC nu mai este «boboc». Ea este un veteran. Ea a trecut prin cel mai cumplit război: războiul fratricid. «Noroc bun», cel puțin de-acum încolo, Victoria Moțoc!
«– Eu am rămas în facultate pentru că am crezut că acolo este locul cel mai sigur. În oraș se trăgea. Lumea alerga înnebunită. Dimineața, devreme, situația era calmă. Mă pregăteam să iau metroul să mă duc acasă. Și, deodată, au apărut minerii, care au ocupat Piața Universității. De la etajul II al Facultății de Geologie am văzut cum a fost omorât un om, vis-a-vis de Intercontinental. A fost bătut groaznic cu lanțuri de fier, cu bâte și cu seceri, iar apoi a fost băgat cu capul într-un coș de gunoi. Când a fost spartă facultatea am reușit să mă ascund cu încă trei colegi sub un piedestal aflat într-o sală de curs. I-am auzit cum înjurau Paștele vostru de intelectuali, vă omorâm pe toți, vă distrugem noi, nu mai scapă nimeni, ieșiți că băgăm cuțitele în voi. I-am auzit strigând: Omorâți-l pe Marian Munteanu. Dați cu securea, dați cu toporul, după care prin porta-voce am auzit Repede o mașină pentru Spitalul Colțea. Am fost găsiți cam după trei sferturi de oră. Ne-au bătut pe scări, indiferent dacă eram fete sau băieți, la fel de crunt. Eu am fost lovită pe spate, sub ochi, peste picioare, cu bastoane de polițiști (erau dotați cu bastoane de polițiști și minerii), dar și cu măciuci. Măciucile, am avut impresia că sunt confecționate. Erau ca niște bâte de baseball. Am fost scoasă în Piața Universității, unde, efectiv, s-au repezit ca termitele și au vrut să mă omoare. Am fost salvată de doi polițiști, care, cu mâinile, mi-au protejat capul și m-au cărat spre un camion care m-a dus la poliție. Era un local pe lângă Tribunal. S-a oprit foarte puțin camionul și ni s-a spus că cineva trage de la etaj. Să sărim repede că ne poate împușca în stradă. Am fost introduși într-o mașină blindată care ne-a dus la Măgurele. Acolo am fost puși cu fața la zid și mâinile la ceafă. În jurul orei 8 dimineața erau sute de oameni arestați acolo. Nu aveau niciun fel de mandat de arestare; tratamentul era de pușcărie. Am discutat cu elevii de poliție care nu ne loveau. Oricum, eram toate așa de dărâmate că nu mai avea rost. Au spus că ei nu mai controlează situația, că asta este, că minerii conduc. De altfel, acolo a și venit o grupă de mineri. Pe tot parcursul zilei de 14 iunie nu am știut ce-o să se întâmple cu noi. Unii se jucau cu încărcătoarele și spuneau că oricum nu mai contează, că tot ne omoară. Se refereau la ei sau la minerii care urmau să vină noaptea? Se sugera un linșaj, iar fetele tremurau toate că înainte vor fi și violate. Dimineața am fost dusă la un interogatoriu. Mi s-a cerut să dau o declarație. Am spus ceea ce v-am spus și dumneavoastră. Mi s-au cerut detalii despre Marian Munteanu. Noi nu știam că el mai trăiește. Ni s-a spus că este mort. Eu am răspuns că l-am auzit vorbind de la balcon. Că ne cerea să nu fim violenți. Înainte de-a fi eliberată l-am văzut pe Nica Leon desfigurat, cu nasul spart. Îi luau amprentele digitale. La toaletă eram escortate de soldați cu puști. La început polițiștii erau agresivi, ne spuneau că noi i-am omorât pe colegii lor, că noi le-am scos ochii. Strigau la noi să ne mișcăm repede. Pe mine nu m-a bătut însă nimeni acolo. Pe la ora 3 noaptea a venit un elev polițist care ne-a spus să nu mai ieșim noaptea la toaletă, că dacă suntem izolate primim bătaie mai multă. Printre noi erau destule fete care de frică au urinat pe ele. Mirosea îngrozitor. Stăteam în același hangar, dar separate de băieți. Cam opt femei pe o saltea. Nu era voie să vorbim sau să ne mișcăm. La interogatoriu, din câte am înțeles, anchetatorii dispuneau de niște filme video din Piața Universității din ziua de 13 iunie. Fuseseră făcute de Ministerul de Interne și de Televiziune. Se scoseseră poze de pe aceste filme. Dacă apăreai în ele, rămâneai acolo. Pe 15 iunie, seara, am fost eliberată. Am fost adusă în oraș de o mașină neagră cu număr mic».
-va urma-
Sorin Roșca-Stănescuˮ.
Sursa: „România liberă”, 24 iunie 1990, p. 2.
[Diana Tița]