„Închipuiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă un post de televiziune american – unul de mare audiență, poate chiar cel al dialogului preelectoral dintre candidații la președinție – ar fi luat cu asalt de către, să zicem, Ku-Kluc-Klan, de către negrii și portoricanii înfuriați de eterna marginalizare, de către oamenii lui Castro sau, mă rog, de către oricine, indiferent de motiv și circumstanțe. Închipuiți-vă, mai departe, că în Germania Federală neonaziștii și-ar permite să repete gesturi îndelung exersate în perioada fascismului, că în Franța studenții ar considera că-i în folosul democrației să incendieze Parisul și să devasteze Televiziunea. E doar un test de imaginație…

Ce se întâmplă la noi, știm. Televiziunea – pentru că, în rândurile de față despre această instituție vrem să vorbim – e râvnită, rând pe rând, de teroriștii din decembrie și supusă tirurilor acestora, apoi de cei declarați intelectualii neamului, de apolitici, și în sfârșit, de demonstranții «pașnici» din 13 iunie.

Hulită, acuzată de părtinire politică și de incompetență, de murdară manipulare, Televiziunea riscă să fie, în cele din urmă, rasă de pe fața pământului. Slujitorii ei cei mai devotați – în tragicul moment al depresurizării politice de la 13 iunie – riscă să fie expulzați de la etajul XI și de la celelalte etaje, se înțelege. Și nu mult lipsește ca faptul probabil să devină tragică și riguroasă realitate.

Vă rog să vă amintiți imaginile transmise de la fața locului. Cuvintele pălesc. Așa se spune. Dar aceasta se întâmplă numai când gândirea este cuprinsă de toropeală, ori refuză deliberat mesajul imaginii. Pentru că ceea ce s-a întâmplat la Televiziune, în nefasta zi de 13 iunie, vine dintr-o altă realitate, dintr-un registru de gândire străin tocmai ideilor de libertate și democrație pe care agresorii pretind că le apără. Tragic paradox. Tragică înșelăciune și autoînșelare. Oare prin acest gest n-a fost ucis celebrul zeu al Viitorului, democrația? Să sperăm că nu.

Grigore Traian Pop”.

Sursa: „Dimineața”, 15 iunie 1990, p. 3.