Născut în anul 1873 la Fântânele, în județul Bacău, Ion Simionescu a urmat studiile preuniversitare în județul Botoșani, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Științe de la Universitatea din Iași. Tot aici și-a început cariera didactică în domeniul geologiei, iar ulterior s-a specializat și în paleontologie (la Viena și Grenoble). După mai mulți ani petrecuți la Iași, s-a transferat la Universitatea din București, înlocuindu-l la catedra de geologie pe Sabba Ștefănescu, decedat între timp.

Anvergura personalității lui Ion Simionescu reclamă cu ușurință prezentarea sa într-un spațiu generos și după o aprofundată cunoaștere a complexității sale. Să ne gândim doar că a fost profesor la universitățile din Iași și București, președintele Societății Geologie, Societății Române de Științe și chiar al Academiei Române, ceea ce deja schițează întrucâtva importanța sa, și nu doar pentru domeniul în care s-a specializat.

 

Simionescu a manifestat un interes aparte față de activitatea publicistică, cu remarcabile realizări didactice, științifice și de popularizare a științei. În cele ce urmează ne-am oprit asupra câtorva aspecte în legătură cu ultima fațetă publicistică a personalității lui Simionescu.

În primul rând, Simionescu a publicat mai multe lucrări în seria Cunoștințe folositoare, pe care de altfel o și conducea la Editura Cartea Românească, printre care menționăm: Cum era omul primitiv, Viața omului primitiv, Omul dela Cucuteni, Animale de demult, Lămurirea potopului, Soarele și luna, Scrisori cerești (Meteorite), Gazurile naturale, Petrolul, Cărbunele de Pământ, Viața plantelor, Casa. Opera de popularizare nu se reduce doar la aceste cărți și doar la cele publicate la Editura Cartea Românească. A publicat și la Casa Școalelor (seria Biblioteca de popularizare a științei, Lecturi geografice), Tipografia Graiul Românesc, Tipografiile Române Unite, Tipografia Jockey-Club Ion C. Văcărescu, Institutul de Arte Grafice „Răsăritul” și Tipografia România Nouă, despre continente, țări și regiuni geografice: America de Sud, Oceania, Africa, Asia, Indonezia, Bulgaria, Afganistan, România, Dobrogea.

Iată cum descria Simionescu Afganistanul, în lucrarea onomină, insolită pentru scena publicistică autohtonă la momentul publicării:

„Afganistanul e în inima Asiei. Având conturul unei pere, partea dinspre coadă e ca înfiptă în înaltul podiș al Pamirului, nodul în care vin să se împreune ghirlanda munților ce înconjoară Persia și de unde pornesc acele lanțuri de munți înalți care samănă cu degetele răsfirate de la mâna pusă pe toată întinderea Asiei de răsărit.

E un stat rămas independent dintr’o necesitate politică. Cam cum rămăsesem noi înainte de război, o zonă neutră între cele două mari imperii cu aceleași năzuinți de întindere însă în direcții contrare, așa a rămas azi Afganistanul ca tipul statului-tampon între cele două mari puteri din Asia: Rusia și Anglia”.

 

În cartea despre Bulgaria, publicată în anul 1920 la scurt timp după Primul Război Mondial și tratatele de pace aferente acestuia, Simionescu arăta că cel mai bine este să ne cunoaștem mai întâi pe noi, și apoi pe vecinii noștri apropiați mai înainte de cei din Apus, de unde „ne veneau lumina și sprijinul industrial al vieții noastre moderne” pentru că „nu strică dacă din vreme în vreme ne mai aruncăm ochii la vecin”, mai ales unul considerat neprietenes (inamic în Primul Război Mondial). Simionescu însă a scris cartea și cu rol moralizator, nu doar de popularizare geografică, pentru că ea „se adresează mai mult copiilor de școală, care trebue crescuți într’o atmosferă alta de cât până acum. Mai multă atenție se cuvine să dăm lucrurilor apropiate, de cât celor prea depărtate, în totul, de noi”.

 

Din seria de lucrări despre resursele naturale a scris despre gaze naturale, petrol și cărbune, adică resurse energetice cu o importanță deja dovedită la momentul la care Simionescu scria despre ele, dar care trebuiau mai bine cunoscute și cu un rol mai mare în dezvoltarea economică românească. Din Cărbunele de Pământ (a fost publicată în două ediții, în 1919 și 1925, dar cartea a fost scrisă în anul 1915, pe când Marele Război deja izbucnise în Europa) ne-a atras atenția concepția lui Simionescu despre necesitatea lucrărilor de popularizare a științei:

„Răspândirea cunoștințelor folositoare pentru mulțime e o necesitate a vremurilor în cari trăim, e temelia oricărei năzuinți spre cultura adevărată și pentru aceasta o datorie a tutulor celor care doresc ca puterea țării să se bizue pe valoarea reală a indivizilor din ea. Amăgirile trebuie la cele din urmă să dispară. Socotind că toți știu, ceiace noi – cei puțini – știm, că toți judecă după adevăratele principii științifice, care se par unora elementare, e o mare greșeală.

Cei mulți abia își dau seamă de fenomenele zilnice; rar de tot își caută foloase nouă din roadele observațiunilor proprii. Totuși lumea e setoasă de explicarea celor ce vede, simțind nevoia de a se instrui. Cei ce pot, trebuie să o conducă pe drumul drept, căci nici nu se știe din ce putere dormitândă, poate eșì o lumină făuritoare de minuni.

Iată de ce, socot că e de datoria tuturor celor care pot cetì, de a învățà și pe alții măcar să silabisească. Puțin câte puțin norii se împrăștie; asvârlind piatră lângă piatră, la cele din urmă se astupă mlaștina.

Un asemenea abecedar științific este și broșura de față, în care se cuprind cele câteva lecțiuni ținute în iarna trecută, la Universitatea populară din București”.

Bineînțeles, dat fiind și specializarea lui Ion Simionescu, cărțile despre resursele naturale conțin în bună parte nu doar informații de popularizare științifică, ci și cunoștințe mai avansate, geologice, de exploatare și prelucrare industrială, precum în cartea Petrolul, dar asupra cărora nu ne oprim aici. De asemenea, Simionescu a manifestat un interes aparte și față de istoria științei (a se vedea printre altele și lucrarea Evoluţia culturii ştiinţifice în România, publicată în 1913, pe baza discursului rostit la Academia Română la data de 24 mai/6 iunie, din același an.

Faptul că Ion Simionescu a ales pe lângă activitatea publicistică științifică (de cel mai înalt nivel), să-și aplece atenția, prin această activitate de popularizare științifică, și către nevoile „celor mulți”, arată foarte multe despre personalitatea lui Simionescu și în primul rând dragostea față de popor și credința că prin știință soarta lui poate fi îmbunătățită.

O altă lucrare interesantă de popularizare, Oameni aleși, de data aceasta de popularizare a vieților unor personalități internaționale și românești, a fost scrisă pentru a veni în sprijinul celor care ar putea găsi în aceste personalități un exemplu de dăruire pentru societate, dar și de realizare personală. Cartea publicată a avut un succes important dezvăluit și de cele cinci ediții ale sale, cea de-a cincea  în două volume, în anii 1937 (primul volum, despre personalități străine) și 1942 (al doilea volum, despre cele românești). În prefața la ediția I a primului volum, Simionescu scria următoarele:

„Copiilor țării mele o închin [VM: cartea]. Pentru ei e scrisă; sufletului lor o întind cu toată dragostea.

Nu am făcut nici o clasificare, după vreun criteriu de afinități. Gruparea în jurul unui titlu principal, e mai mult motivată de technica scrisului. Am luat pe acei reprezentanți ai gândirii, voinții și muncii omenești, ale căror scrieri le cunoșteam mai îndeaproape sau a căror viață am socotit-o mai «reprezentativă». Am ales din viața lor, tot ce am socotit că poate să isbească pe copil, punând în vibrare, chiar duralnic, unele fibre din multele, care intră în urzala sufletului în mugurire.

Țara, mai ales acum, are nevoe de energii reale, de valoare. Cei mai în vârstă am devenit rigizi față de prefaceri. Se simte nevoia de a pregăti pe cei de mâne. Cu atât mai bine, când pregătirea vine din mai multe părți”.

Dintre străinii prezentați amintim pe da Vinci, Michelangelo, Beethoven, Marin Luther, Cicero, Dante, Goethe, D’Alembert, Darwin, Pasteur, Humboldt, Stephenson și Edison.

Volumul al doilea prezenta personalități românești, dar era alcătuit „tot pentru tineretul școlăresc”, în speranța că „volumul umple un gol în educația tineretului nostru”, cu toate că Simionescu mărturisea: „de vor găsi în el vre-un folos, cetindu-l și cei mai în vârstă, mulțumirea mea va fi deplină”. Pentru Simionescu prezentarea vieții și importanței unor personalități era și mai importantă pentru poporul român:

„Pentru noi e și mai necesar, chiar imperios, să pomenim mai des pe cei care, învingând cumpenele vremii din trecut, prin jertfa lor, ne-au asigurat putința vieții de azi, după cum represintă chezășia vieții noastre de mâine. Trebuie însă să-i privim în cadrul timpurilor tragice în care au avut tăria să se manifeste și să nu le doborâm însemnătatea, schimbându-i în pitici, prin comparația cu cei preamăriți peste măsură uneori de ai lor.

Nimic nu poate fi mai dăunător în calea nouă ce avem de dus, de cât necontenita închinare numai cătră zeii altora […]. Nesocotind ce e al nostru, micșorându-i valoarea, ne clătinăm pe drumurile altora, schimbându-le după bătaia vântului.

Desmormântând de sub praful gros al uitării dăunătoare, făptuirile trecutului din a căror sforțare se poate clădì o tradiție, contribuim la pregătirea participării noastre în simfonia culturală a omenirii”.

Printre personalitățile românești prezentate de Simionescu enumerăm pe Dimitrie Cantemir, Ștefan cel Mare, Gh. Șincai, Gheorghe Lazăr, Kogălniceanu, Maiorescu, Haret, Creangă, Eminescu, Grigorescu, Andrei Șaguna, Cobălescu, Poni (ultimii doi fiind chiar profesorii care l-au influențat foarte mult pe Simionescu) și Hasdeu.

 

O altă carte de popularizare a fost și Orașele din România, o carte extraordinară de geografie urbană care prezenta pe scurt situația orașelor din România Mare. Cartea s-a bucurat și ea de un succes important. În prefața ediției întâi, din anul 1925, Simionescu nota:

„Scopul volumului acestuia e de a atrage atențiunea vizitatorilor asupra particularităților orașelor noastre. Nu le-am cuprins pe toate, pentru că nici timpul, nici mijloacele nu mi-au îngăduit să le cunosc pe toate […]. Nu le-aș fi strâns în volum, dacă nu mi s’ar fi cerut din toate părțile, mai ales dela conducătorii excursiilor școlare, lipsiți adese de orice orientare în popasurile scurte ce aveau de făcut cu elevii lor. Aș fi mulțumit dacă le-aș fi cât de puțin de folos, după cum și osteneala mea aș socoti-o pe deplin răsplătită, dacă schițele de față ar servì drept înemn la cât mai mulți, să-și cunoască țara și frumoasele ei orașe.

Avem atât de minunate colțuri necercetate de nimeni și totuși multe mai mândre decât cele de peste graniță, care atrag ca un miraj!”

Temător față de oportunitatea unei asemenea cărți, Simionescu avea să mărturisească în ediția a doua a cărții, apărută la patru ani distanță, că lucrarea sa a fost totuși bine primită și că „ș’a ajuns scopul pentru care a fost scrisă. Ea a dat îndemn nu numai la vizitarea orașeleor noastre și a ținuturilor învecinate lor, dar a prilejit și un început de monografii mai detailate asupra celor mai însemnate orașe”. Prin urmare, Simionescu a extins cartea cu noi orașe și figuri care să însoțească textul. Sunt menționate orașe care astăzi nu mai fac parte din România (Chișinău, Cetatea-Albă, Orhei, Tighina) și este destul de greu să alegem scurte citate prin care să exemplificăm modul în care Simionescu a ales să le prezinte către publicul larg. Totuși ne oprim asupra orașeleor Iași și București, unde Simionescu și-a desfășurat activitatea didactică. Despre Iași, Simionescu scria astfel:

„Totul, totul, în acest oraș sfânt, evocă vremurile eroice de odinioară. Nu este pagină din evoluția statului nou, în care numele lui să nu fie pomenit. De Universitate, cea mai veche din toate cele patru de azi, se leagă înfăptuirea ideală, prin cultură, a Unirii de azi, încă din vremea când abea se jucase Hora Unirii Principatelor în Piața Unirii. De la «Junimea» s’a început așezarea literaturii noastre pe temeiu solid. În ori ce direcție ai căuta, Iașii trebuesc pomeniți”.

Despre București am selectat un pasaj în care erau prezentate câteva dintre cele mai importante căi de circulație și instituții: „Bulevardele formează cam un hotar între partea economico-financiară a Capitalei, spre sud și labirintul străzilor mai liniștite dinspre nord. Aice e blocul de clădiri al Universității, mai încolo Ateneul înălțat cu contribuția tuturor Românilor din vechiul regat, iar mai spre nord, Calea Victoriei; spre capătul unde era Podul Mogoșoaiei e palatul moderst al Academiei Române cu comori neprețuite relative la limba și istoria românească. Unde și unde se vede câte un mic sanctuar al artei – Muzeul Simu, Aman ori Stelian -. Peste tot se întinde rețeaua caselor bine îngrijite și a parcurilor care se confruntă adesea cu grădinile vechilor curți boierești. Într’acoace e Cișmegiul, mereu în floare de cum încep toporașii și până ce crisantemele sunt bătute de brumă; în această parte dincolo de Capul Podului e pădurea dela Șosea, cu vile cochete și palate mărețe”.

 

Fie doar și prin efortul său realizat pe parcursul întregii vieți de a populariza cunoștințele științifice în beneficiul publicului larg și în special a celor tineri, Ion Simionescu reprezintă o personalitate aparte a istoriei universitare și a elitelor. El a ales să-și ofere timpul și priceperea pentru a desăvârși o operă publicistică care să servească facil la dezvoltarea societății prin educație și activitatea sa merită o cunoaștere aprofundată în viitor.

 

Bibliografie

Brânzilă, Mihai, Academicianul Ion Simionescu: savant și dascăl al neamului, Iași, 2010.

Pop, I. S., Un geograf patriot: Ion Simionescu (100 de ani de la naștere), în „Studii și Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie. Seria Geografie”, Vol. XX, Nr. 2 (1973), p. 225-231.

Simionescu, I., Oameni aleși, vol I, București, 1937, pp. 3, 4.

Simionescu, I., Oameni aleși, vol II, București, 1942, pp. 3, 4, 9.

Simionescu, I., Afganistanul, București, [1929], pp. 5, 6.

Simionescu, I., Bulgaria, București, 1920, pp. 3, 4.

Simionescu, Ion, Cărbunele de Pământ, București, 1925, pp. 3, 4.

Simionescu, I., Orașe din România, ed. a II-a, București, 1929, pp. 3-5, 68-73, 179-183.

Toderașcu, Ion, Maleon, Bogdan-Petru, Botoșineanu, Cătălin, Universitatea din Iași-Universitatea din București. Mobilitate academică (1864-1948), Iași, 2014, pp. 86, 87.