Emil Condurachi
(1912-1987)
istoric, arheolog, profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București
*
Bibliografie
Condurachi, Emil, Le mitatorion: notes d’archéologie chrétienne, Iași, 1935.
Condurachi, Emil, Éléments syriens dans l’architecture chrétienne d’Illyrie, Roma, 1936.
Condurachi, Emil, Ausones d’Italie ou Ausones du Danube?, Iași, 1937.
Condurachi, Emil, Gordien et Sérapis sur les monnaies pontiques, Iași, 1937.
Condurachi, Emil, Les Juifs en Illyricum, [f.l.], 1937.
Condurachi, Emil, Una versione greca di un passo di Eutropio, [f.l.], 1937.
Condurachi, Emil, Cea mai veche traducere romînească a lui Eutropiu, Iași, 1938.
Condurachi, Emil, La Madonna con il Bambino: indagini iconografiche, Iași, 1938.
Condurachi, Emil, Sur deux bas-reliefs chrétiens de Tomis, Iași, 1938.
Condurachi, Emil, Isis-Aphrodite: Beiträge zu einer Ikonographie des alexandrinischen Synkretismus, București, 1939.
Condurachi, Emil, Sur la carrière de Q. Tullius Maximus gouverneur de Thrace, Cluj-Napoca, 1939.
Condurachi, Emil, Le rang des proconsuls d’Afrique et d’Asie au début du IVe siècle, Cluj, 1940.
Condurachi, Emil, Monumenti cristiani nell’Illirico, Roma, 1940.
Condurachi, Emil, Probleme economice și monetare din secolul IV d. Cr. Monnaies byzantines coupées, București, 1940.
Condurachi, Emil, Zeul Mare de pe monetele din Odessos, București, 1940.
Condurachi, Emil, La politique financière de l’ empereur julien, București, 1941.
Condurachi, Emil, Tezaurul de monete argintate de la Măcin, București, 1941.
Condurachi, Emil, Factions et jeux de cirque à Rome au début du VIe siecle, București, 1942.
Condurachi, Emil, Fenomene premedievale în circulația monetară română din regiunea dunăreană, București, 1942.
Condurachi, Emil, Les idées politiques de Zosime, București, 1942.
Condurachi, Emil, Le prix de l’or au début du Ve siècle, București, 1942.
Condurachi, Emil, Monete Veneziane battute in Moldavia, București, 1943.
Condurachi, Emil, Tezaurele monetare din regiunea carpato-dunăreană și însemnătatea lor pentru trecutul românesc, București, 1943.
Condurachi, Emil, Ioan G. Coman, Sf. Grigorie de Nazians despre Împăratul Iulian : încercare asupra discursurilor IV şi V, București, 1944.
Condurachi, Emil, Quelques aspects premedievaux de la circulation monétaire dans la region Danubienne, București, 1944.
Condurachi, Emil, Jassy et ses environs, București, 1945.
Condurachi, Emil, Une copie monétaire d’ une sculpture attribuée à Lysippe, București, 1945.
Condurachi, Emil, Autour des imitations pontiques des monnaies d’Alexandre le Grand, București, 1946.
Condurachi, Emil, Quelques considérations sur la „Renaissance” des arts plastique a l’époque d’Hadrien, București, 1946.
Condurachi, Emil, La Réforme monétaire de l’empereur Aurélien et l’argiriou neou de Zosime, București, 1946.
Condurachi, Emil, Cu privire la raporturile dintre Augustus si Cotison, București, 1948.
Condurachi, Emil, Frământări politice și sociale la Istros în preajma anului 400 i.e.n., București, 1949.
Condurachi, Emil, O formă particulară a cultului imperial la Atena: Cultul lui Drusos, București, 1950.
Condurachi, Emil, Cu privire la raporturile dintre autohtoni și greci în așezările sclavagiste din Dobrogea, București, 1951.
Condurachi, Emil, Din istoria cotropirii romane: deportarea triburilor beșilor în Dobrogea , București, 1951.
Condurachi, Emil, Vechi monede pontice și importanța lor, București, 1951.
Condurachi, Emil, Scrisoare adresată de Emil Condurachi lui Tudor Vianu, București, 1958.
Condurachi, Emil, Scrisoare adresată de Emil Condurachi lui Tudor Vianu, București, 1959.
Condurachi, Emil, Descoperiri arheologice în Republica Populară Română, București, 1960.
Condurachi, Emil, Histria, București, 1962.
Condurachi, Emil, L’archéologie roumaine au XX-e siécle, București, 1963.
Condurachi, Emil, Iliescu, Vladimir, Crestomație de texte privitoare la istoria antică, București, 1963.
Condurachi, Emil, Rumanian archaeology in the 20th century, București, 1964.
Condurachi, Emil, Scrisoare adresată de Emil Condurachi lui Tudor Vianu, București, 1964.
Condurachi, Emil, Les villes pontiques et leur importance pour l’histoire ancienne du Sud-Est Européen, Paris, 1965.
Condurachi, Emil, Histria, vol.2, București, 1966.
Condurachi, Emil, La contribution des recherches archéologiques Roumaines à la connaissance du limes romano-byzantin du Bas-Danube, București, 1969.
Condurachi, Emil, Battaglia, Gabriella, Römer in Rumänien: Ausstellung des Römisch-Germanischen Museums Köln und des Historischen Museums Cluj : Kunsthalle Köln, 12.Februar bis 18.Mai 1969, Köln, 1969.
Condurachi, Emil, Ștefan, Gheorghe, La romanité orientale, București, 1970.
Condurachi, Emil, Tresors de l’art ancien en Roumanie, Paris, 1970.
Condurachi, Emil, Problema unor basilici creștine de la Histria și Callatis, [f.l.], 1971.
Condurachi, Emil, Archéologie et histoire de l’art: Antiquité – début du Moyen Age, Atena, 1972.
Condurachi, Emil, Dumitrescu, Vladimir, Carte archéologique de Roumanie, București, 1972.
Condurachi, Emil, L’époque grecque et romaine, Atena, 1972.
Condurachi, Emil, Sărbatorirea profesorului dr. docent Gheorghe Ștefan, membru corespondent al Academiei, București, 1973.
Condurachi, Emil, Curs de istorie romană, București, 1974.
Condurachi, Emil, Istoria Romei regale și republicane (de la origini până la reformele Gracchilor), București, 1974.
Condurachi, Emil, Daicoviciu, Constantin I., România, Roma, 1975.
Condurachi, Emil, Le Syncrétisme religieux en Dacie, Leiden, 1975.
Condurachi, Emil, Quelques problemes des ateliers monétaires roumains au Moyen Age, București, 1976.
Condurachi, Emil, Curs de istoria Orientului antic, București, 1977.
Condurachi, Emil, Burebista: successeur du programme politique du Mithiradate VI Eupator, București, 1978.
Condurachi, Emil, Alcune considerazioni sull’altare funerario di Tropaeum, Traiani, Catania, 1980.
Condurachi, Emil, Theodorescu, Răzvan, Europa de Est, arie de convergență a civilizațiilor, partea 1, București, 1981.
Condurachi, Emil, Theodorescu, Răzvan, Europa de Est, arie de convergență a civilizațiilor, partea a 2-a, București, 1981.
Condurachi, Emil, Daco-Romania Antiqua: sud-estul european: permanente, partea 1, București, 1988.
Condurachi, Emil, Daco-Romania Antiqua: sud-estul european: permanente, partea a 2-a, București, 1988.
Condurachi, Emil, Daco-Romania antiqua: delatiunea – flagel al Romei antice, partea a 3-a, București, 1988.
Condurachi, Emil, Daco-Romania antiqua: études d’archéologie et d’histoire ancienne, București, 1988.
Condurachi, Emil, Pars Orientis, București, 2019.
Condurachi, Emil, Un nou tezaur de monede bizantine, București, [f.a.].
Condurachi, Emil, Bronz antic din colecțiile Muzeului de artă al R. P. R., [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Burebista și orașele pontice, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Dodona și raporturile sale cu lumea balcanică, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Dunărea în orizontul geografic antic, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Itinerar arheologic, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Izvoarele greco-latine asupra etnogenezei vechilor populații balcanice, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Nin-Dada: femeia cu buzele pecetluite , [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Originea și desvoltarea așezărilor omenești de pe litoralul Mării Negre: rezultatul săpăturilor de la Istria , [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Problema apariției ceramicii Latene în regiunea Dunării de Jos, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Raport asupra cercetărilor arheologice de la Kallatis-Mangalia, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Șantierul Histria, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Un secol de la descoperirea Micenei „cea bogată în aur”, [f.l.], [f.a.].
Condurachi, Emil, Unele probleme ale sfîrșitului orînduirii sclavagiste în istoriografia contemporană, [f.l.], [f.a.].
*
Despre Emil Condurachi
Emil Condurachi (3 ianuarie 1912-16 august 1987) a fost un arheolog român, istoric al antichității și unul dintre cei mai mari arheologi pe care i-a avut țara noastră. ,, Acesta a fost specialist în istoria și arheologia greco-romană, din zona litoralului de vest și de nord al Mării Negre și din alte zone și centre mai îndepărtate ale lumii elene și ale Imperiului Roman”[1]. De asemenea, Condurachi a mai fost membru titular al Academici Române şi al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a R. S. România, și vice-preşedinte al Comitetului naţional al istoricilor români, secretar general[2].
În anul 1923 s-a înscris la Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi, iar în 1929 a intrat la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Iaşi. A terminat cu distincția „Magna cum laude” şi a rămas asistent la catedra de arheologie, timp de 8 ani (1932-1940)”[3]. În acelaşi timp, a obţinut o bursă de specializare și a frecventat Şcoala Română din Roma (1935-1937), unde şi-a finalizat şi lucrarea de doctorat.
Emil Condurachi a fost timp de 20 de ani coordonatorul științific al șantierului arheologic Histria. De-a lungul timpului, a ocupat mai multe funcții precum: ,,asistent la Universitatea din Iaşi (1933-1940); profesor de arheologie şi numismatică la Școala Superioară de Arhivistică, Bucureşti (1940-1947); profesor la Universitatea din Bucureşti (1947-1987), membru corespondent al Academiei Române din anul 1948, Directorul Institutului de arheologie al Academiei (1956-1970), Vicepreşedinte al Uniunii Academice Internaţionale (1967-1970,1979); vicepreşedinte al Consiliului Internaţional de Filosofie şi de Stiinţe Umaniste (1969-1974); secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene (1963-1987)”[4], iar lista nu se oprește aici. Tot el s-a ocupat cu redactarea revistelor „Dacia” (1957-1970), „Studii și români”[5].
Acesta a reușit să își atragă discipolii prin bogăția cunoștințelor pe care le deținea, prin interpretarea istorică a faptelor, dar și prin forma unică a cursurilor pe care le deținea, fiind considerat de către contemporanii săi unul dintre marii profesori ai generației contemporane de istorici români.
De asemenea, deoarece Emil Condurachi a fost un arheolog important și a avut o intensă activitate la șantierul Histria, acesta ,,a extins săpăturile la toată suprafaţa cetăţii şi la necropola antică, introducând metodele arheologice preistorice şi unele metode moderne de investigaţie”[6]. Studiile sale cele mai importante au avut în prim plan arheologia romană și greacă din Dobrogea, care au la bază cercetările de pe șantierul arheologic de la Histria.
Pentru meritele sale deosebit de importante în calitatea sa de profesor, cercetător şi organizator de activităţi de cercetare ştiinţifică, Emil Condurachi a primit mai multe titluri de-a lungul vieții sale. Printre acestea se numără titlul de om de știință, membru corespondent (1948) și mai apoi titular al Academiei Române (1955) și al Academiei de Științe Sociale și Politice în anul 1970. De asemenea, acesta a fost ,,Doctor Honoris Causa“ al Universității din Bruxelles, a fost ales membru în mai multe academii internaționale, precum Academia de Științe din Bulgaria, Academia din Sarajevo, dar și membru corespondent al Institutului de Arheologie din Berlin. Tot ca o formă de apreciere, a primit titlul de laureat al Premiului de Stat și al Premiului Herder, dar și medalia bulgară a ,,Sf. Chiril și Metodiu” și este numit comandor al ,,Ordinului Merito de la Republica Italiană.” El este fondatorul Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene, cu sediul la București, al cărei secretar general a fost aproape de un sfert de secol.
un amfiteatru din incinta Facultății de Istorie a Universității din București îi poartă numele.
În concluzie, Emil Condurachi a fost o personalitate românească postbelică foarte importantă pentru istoria noastră. Pentru tot ceea ce a reușit să realizeze ca și istoric, numismat și arheolog, Emil Condurachi a primit de-a lungul vieții sale numeroase premii și distincții. De asemenea, prin numeroasele sale studii , acesta a lăsat oamenilor o adevărată comoară, studii care, cu singuranță, vor păstra vie amintirea sa.
Bibliografie
Mircea Petrescu-Dîmbovița, Academician Emil Condurachi (1912-1987), în „Peuce”, X, 1991.
Idem, Academicianul Emil Condurachi la 90 de ani de la naștere în „12 cercetări arheologice”, XII, 2003.
Al. Suceveanu, Un senior al istoriografiei româneşti – Emil Condurach, în „Bârladul”, II, nr. 5, 1997.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Condurachi, accesat la 1a 19.01.2023.
https://www.bjvaslui.ro/portal/?l=rou&s=2&a=Condurachi_Emil, accesat la 19.01.2023.
https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/la-33-de-ani-de-la-disparitie-academicianul-emil-condurachi-istoric-al-antichitatii-rememorat-de-fiica-sa-zoe-petre-3414.html, accesat la 20.01.2023.
Arhiva TVR, Emil Condurachi, https://www.youtube.com/watch?v=-0hJKNux0-w&t=12s, accesat la 20.01.2023.
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Condurachi, accesat la 19.01.2023.
[2] Mircea Petrescu-Dîmbovița, Academician Emil Condurachi (1912-1987) în „Peuce”, X, serie veche, 1991, p. 589.
[3] https://www.bjvaslui.ro/portal/?l=rou&s=2&a=Condurachi_Emil, accesat la 19.01.2023.
[4] https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/la-33-de-ani-de-la-disparitie-academicianul-emil-condurachi-istoric-al-antichitatii-rememorat-de-fiica-sa-zoe-petre-3414.html, accesat la 20.01.2023.
[5] Mircea Petrescu-Dîmbovița, ,Academicianul Emil Condurachi la 90 de ani de la naștere, în „12 cercetări arheologice”, XII, 2003, p. 22.
[6] Al. Suceveanu, Un senior al istoriografiei româneşti– Emil Condurachi, în „Bârladul”, II, 5, 1997, p. 3.
[prezentare realizată de Adelina Georgiana Surdu]
*
Lucrarea de față prezintă operele mai marilor autori romani, printre care Cicero sau Caesar, dar și operele strict istorice ale lui Sallustius și Titus Livius. Un loc aparte îl ocupă și opera enciclopedică a marelui erudit M. Terentius Varro, autor care s-a ocupat de numeroase aspecte ale vechii istorii romane.
„Operele istorice scrise în secolul I î.e.n. se deosebesc unele de altele prin caracterul lor documentar sau politic. Vasta operă a lui M. Tullius Cicero cuprinde informații istorice și politice deosebit de prețioase pentru epoca în care a trăit și la istoria căreia a participat. Discursurile și corespondența sa ne oferă numeroase date necesare cunoașterii vieții politice și sociale romane din sec. I î.e.n. Desigur, datorită participării sale directe la viața politică romană, opera lui Cicero poartă pecetea poziției sale în statul roman și în desfășurarea unor evenimente, în care el a jucat adesea un rol principal“ (p. 13).
„Cu totul deosebită este opera lui C. Iulius Caesar. Acesta a fost implicat încă din tinerețe în viața politică a Romei, încât nu e de mirare că opera sa istorică reflectă direct poziția și activitatea sa politică și militară. De fapt, cele două importante lucrări redactate de cele asupra războiului cu Gallii (De bello Gallico) și cele asupra războiului civil (De bello civili) sunt în primul rând opere de propagandă, destinate să justifice acțiunile sale militare și politice” (p. 15).
„Partizan politic al lui Caesar, C. Sallustius Crispus a fost în chip conștient un istoric al partidei popularilor și adversar hotărât al optimaților. În lucrările sale, dedicate fie războaielor cu Jugurha, fie conjurației lui Catilina, el ține să sublinieze încă de la început rapacitatea, necinstea marii nobilimi romane, pentru care jaful provinciilor și îmbogățirea rapidă, prin orice mijloace, constituiau un ideal pus fără scrupule în practică” (p. 15).
„În sfârșit, în ultimele decenii ale sec I î.e.n. și în primele decenii ale secolului următor, a scris vasta sa istorie a Romei regale și republicane Titus Livius. Acesta poate fi considerat cel mai reprezentativ istoric roman al perioadei republlicane. Vasta sa operă, împărțită în 142 de cărți, în care, pe temeiul a numeroase izvoare, relatează «Istoria Romei de la fondarea ei» și până în anul 9 î.e.n., prezintă toate calitățile, dar și toate defectele istoriografiei latine din ultimele secole ale republicii romane” (p. 15).
Roma în epoca regală
„Potrivit unor tradiții amintite de Varro, Roma a fost întemeiată la 21 aprilie 753, dată la care începe în analistica romană istoria acestui oraș. El avea să devină, după o lungă evoluție, orașul prin excelență, capitală a statului roman. Roma regală a fost întemeiată de către Romulus și Remus. În timpul domniei sale-domnie care ar fi avut loc între anii 753-717- Romulus ar fi pus bazele organizării Romei” (p. 80, 81).
„Structura social-economică a Romei regale prezintă de la început o serie de aspecte ce dovedesc că primii săi locuitori, așezați pe câteva din cele șapte coline de pe malul Tibrului, aveau o organizare gentilico-tribală de origine străveche. Elementul social de bază era ginta patriarhală, ai cărei membri se bucurau de o seamă de drepturi egale. Ginta era condusă de un șef, ales de către membrii săi mai în vârstă” (p. 82).
„În fruntea Romei se afla regele(rex), ales de întreaga colectivitate romană(populus Romanus). Alegerea sa se făcea după consultarea prealabilă a «auspiciilor» (mai ales zborul păsărilor, amintit de tradiție încă de pe vremea lui Romulus)” (p. 84).
„Deși evoluția societății romane în prima fază a regalității a fost lentă, ea a dus totuși până la urmă la unele schimbări social-economice și politice în structura ei internă. Ocupația tradițională a vechilor locuitori ai Lațiului-agricultura și creșterea vitelor-a continuat să dețină secole de-a rîndul primul loc în economia romană” (p. 85).
Republica romană-caracterul aristocratic al Republicii Romane
„Instaurată la conducerea republicii, aristocrața romană a înțeles să-și rezerve întreaga autoritate. Ea a monopolizat atît puterea legislativă și judecătorească concentrată în senat și, parțial, în adunarea poporului prin Comitia curiata și Comitia centuriata, cît și puterea executivă, concentrată, dar divizată, în mîna celor doi consuli” (p. 89).
„Această conducere exclusiv aristocratică nu putea să nu provoace reacțiunea celorlalte pături sociale-în primul rând a plebeilor, care se bucuraseră, măcar parțial, din partea ultimilor regi etrusci de o anumită încurajare, justificată de poziția și de dinamismul lor economic” (p. 89).
Am ales aceste pasaje deoarece am fost interesată de izvoarele istoriei romane în epoca regală și republicană, evidențiind și descriind 4 dintre marii autori ai Romei. Am continuat cu câteva pasaje din Roma în epoca regală, alegând pasaje relevante pentru viața din Roma secolului I î.e.n., și am finalizat cu câteva aspecte din caracterul aristocratic al Republicii Romane deoarece consider că este o perioadă interesantă din istoria Republicii romane.
Sursa: Emil Condurachi, Curs de istorie romană. Istoria Romei Regale și Republicane, București, 1974.
[Adelina Georgiana Surdu]
*
Pasaje din introducere
„Istoria generală veche îmbrățișează istoria omenirii de-a lungul a mii și mii de ani. Într-adevăr, din momentul în care omul, ca specie zoologică, s-a desprins din regnul animal, posibilitatea existenței sale în luptă cu natura și cu alte animale a fost condiționată de efortul său de a-și crea noi unelte și arme de apărare și de a se organiza în anumite forme de viață socială, fără de care acest efort nu ar fi avut succes” (p. 3).
„Vom urmări în paginile cursului de față atît o seamă de condiții geografice și istorice, ce explică progresele mai rapide pe care, începînd mai ales cu mileniile VIII-VII î.e.n., le-a făcut în Asia și în Africa de nord societatea omenească, cît și progresele pe care le-a făcut cercetarea științifică, mai ales de la mijlocul secolului trecut încoace, pentru a putea reconstitui pe baze din ce în ce mai sigure, evoluția societății din anumite regiuni ale acestor două uriașe continente” (p. 4).
„Unitară din punctul de vedere al raporturilor dintre bază și suprastructură, istoria antichității nu prezintă însă mai puțin și o seamă de aspecte specifice anumitor regiuni și grupuri social-economice, în funcție de posibilitățile economice diferite, pe care le putea găsi și exploata omul, într-un punct sau altul al globului pământesc. Pe de altă parte, în decursul mileniilor și secolelor, progresul istoric al societăților antice nu s-a înfăptuit în linie dreaptă” (p. 5).
„Istoria acestor societăți a cunoscut perioade de stagnare, de frînare a mișcării progresive și chiar de reveniri temporare, determinate fie de victoria forțelor reacțiunii interne, fie de urmările destructive ale războaielor de cotropire și ale invaziilor străine sau de unele și de altele deodată” (p. 5).
„Capitolul introductiv al acestui prim fascicol va cuprinde: a) cadrul geografic, b) istoria descoperirilor arheologice și istorice din Orientul apropiat și din Egipt-cărora le este dedicat acest prim fascicol al cursului, c) societatea omenească în epoca comunei primitive, anterioare apariției primelor state orientale, d) epoca bronzului în Orient și constituirea modului de producție asiatic” (p. 6).
Cadrul geografic
„Trecerea de la viața nomadă la cea sedentară, caracterizată de cultivarea plantelor și de domesticirea animalelor a avut loc în anumite regiuni ale globului pământesc, ale căror condiții cliamtice au permis la sfârșitul epocii epi-paleolitice sau mezolitice părăsirea unui mod de viață, legat mai ales de vînătoarea și adoptarea unui nou mod de viață, în care omul a devenit propriul său producător de mijloace de hrană” (p. 7).
„Această trecere a avut loc în primul rând, în Orientul Apropiat – în Palestina și în nordul actualului Irak – , în Asia Mică ca și în Egipt. Se puneau astfel bazele economice ale excepționalei dezvoltări sociale, politice și culturale ale unei mari regiuni care începe la un capăt al său în Valea Nilului și, trecînd peste Palestina și Siria, cuprinde la celălalt capăt al său «ținutul dintre cele două fluvii», Mesopotamia. Este regiunea desemnată în literatura istorico-geografică cu termenul sugestiv de «semiluna roditoare»” (p. 7).
„Pe malurile Indusului și al Gangelui, în India, pe malurile fluviului Galben și al fluviului Albastru, în China, au trăit numeroase triburi și popoare și au înflorit splendide civilizații. Istoria social-economică și politică a acestor triburi și popoare nu a fost cu nimic mai prejos decît aceea care s-a desfășurat pe malurile Nilului, în Egipt sau pe malurile Tigrului și Eufratului, în Mesopotamia” (p. 8).
„Aria geografică în care au apărut și s-au dezvoltat aceste străvechi și extraordinare civilizații orientale cuprinde deci, un vast patrulater cu o lungime de circa 10.000 km și o lățime de circa 2.000 km” (p. 8).
„Arheologii au descoperit și descoperă tot mereu urmele unor mari așezări omenești acolo unde domnesc astăzi pustiul și nisipurile. Abandonarea canalelor de irigație din Egipt și Irak, defrișarea marilor masive păduroase din Asia Mică și Liban, au grăbit acest proces natural, accentuând astfel contrastul dintre strălucitele civilizații ale Orientului antic și monotonia unor întinse zone, multă vreme abandonate parcă de oameni” (p. 9).
Sursa: Emil Condurachi, Curs de istoria Orientului Antic, București, 1977.
[Adelina Georgiana Surdu]
*
Expoziția digitală MemoriaUniversitară@CimitirulBellu prezintă modul în care s-a păstrat memoria mai multor personalități ale istoriei universitare din România în Cimitirul Bellu.
