Petre Constantinescu-Iași
(1892-1977)
istoric, academician, profesor la Facultatea de Filosofie și Litere a universităților din Iași și București
*
Bibliografie
Constantinescu-Iași, Petre, Rolul României în epoca de regenerare a Bulgariei, Iași, 1919.
Constantinescu-Iași, Petre, Unde duce colaborarea: pagini de istorie contemporană, București, 1921.
Constantinescu-Iași, Petre, Reforma Constituției, Bârlad, 1923.
Constantinescu-Iași, Petre, Reforma învățământului secundar: propuneri, Bârlad, 1923.
Constantinescu-Iași, Petre, Bizantinismul în România: influențe bizantine asupra artei românești, București, 1924.
Constantinescu-Iași, Petre, Liberalii români şi vechii revoluţionari bulgari, Iași, 1924.
Constantinescu-Iași, Petre, Activitatea societăţii elevilor de curs superior Stroe Beloescu, Bârlad, 1925.
Constantinescu-Iași, Petre, Însemnări de artă romînească, Iași, 1925.
Constantinescu-Iași, Petre, Un colaborator francez la Istoria Romînilor, Iași, 1925.
Constantinescu-Iași, Petre, Arta și crestinismul: lecție de deschidere a cursului de Istoria artei creștine de la Facultatea de Teologie din Chișinău, ținută la 19 Noiembrie 1926 , Chișinău, 1926.
Constantinescu-Iași, Petre, Caracterizarea și împărțirea istoriei Românilor: o nouă concepție, Iași, 1926.
Constantinescu-Iași, Petre, Narthexul în artele bizantine, sudslave și romîne, Iași, 1926.
Constantinescu-Iași, Petre, Vechimea bisericei Sf. Dumitru din Craiova, Craiova, 1926.
Constantinescu-Iași, Petre, Decorația bisericelor moldavinești, Chișinău, 1927.
Constantinescu-Iași, Petre, Evoluția stilului moldovinesc, Iași, 1927.
Constantinescu-Iași, Petre, Ilustrarea patimilor lui Iisus, Iași, 1927.
Constantinescu-Iași, Petre, Istoria artei bizantine, Iași, 1927.
Constantinescu-Iași, Petre, Memoriu de titluri și lucrări, Iași, 1927.
Constantinescu-Iași, Petre, Originalitatea pridvorului deschis în arhitectura românească, Iași, 1927.
Constantinescu-Iași, Petre, Din relațiile artistice romîno-bulgare, Chișinău, 1928.
Constantinescu-Iași, Petre, Arheologia preistorică, Iași, 1929.
Constantinescu-Iași, Petre, Circulația vechilor cărți bisericești românești în Basarabia sub ruși, Chișinău, 1929.
Constantinescu-Iași, Petre, Glozel, Chișinău, 1929.
Constantinescu-Iași, Petre, Istoria artei creștine din apus: din secolul IV pîna’n secolul XII, Chișinău, 1929.
Constantinescu-Iași, Petre, Relgis, Eugen, Scrisoare adresată lui Eugen Relgis, Chișinău, 1929.
Constantinescu-Iași, Petre, Cele mai vechi case din Chișinău, Chișinău, 1931.
Constantinescu-Iași, Petre, Monumentele megalitice dela Quiberon, București, 1931.
Constantinescu-Iași, Petre, Tipărituri vechi românești necunoscute, Iași, 1931.
Constantinescu-Iași, Petre, Basarabia argheologică și artistică, Chișinău, 1932.
Constantinescu-Iași, Petre, Despre răsboi: cuprinsul unei conferințe interzise și publicate în ziarul „Izbanda” de la 24 noembrie-1 decembrie 1932, Chișinău, 1932.
Constantinescu-Iași, Petre, Două noi panaghiarion, Iași, 1932.
Constantinescu-Iași, Petre, Buicanii Chișinăului, Chișinău, 1935.
Constantinescu-Iași, Petre, Ardealul în trecutul poporului român, București, 1945.
Constantinescu-Iași, Petre, Artele plastice în Uniunea Sovietică: lecție de deschidere a cursului de „Istoria artelor”, ținută la Facultatea de Litere din București, în ziua de 21 februarie 1945, București, 1945.
Constantinescu-Iași, Petre, Educația publică în Uniunea Sovietică, București, 1945.
Constantinescu-Iași, Petre, Popa Radu Șapca, un conducător de frunte al Revoluției din 1848, București, 1945.
Constantimnescu-Iași, Petre, Învăţământul sub regimul fascist şi sub regimul democrat, București, 1946.
Constantinescu-Iași, Petre, Raporturi culturale româno-bulgare, București, 1946.
Constantinescu-Iași, Petre, Din relațiile artistice romîno-ruse, București, 1947.
Constantinescu-Iași, Petre, Hristo-Botev în România, Sibiu, 1947.
Constantinescu-Iași, Petre, Romîni i bîlgari, Sofia, 1947.
Constantinescu-Iași, Petre, I. V. Stalin, București, 1948.
Constantinescu-Iași, Petre, Intelectualii și Revoluția de la 1848 în Principatele Române, București, 1948.
Constantinescu-Iași, Petre, Trei pictori români în Revoluția de la 1848: Negulici, Rosental, Iscovescu, București, 1948.
Constantinescu-Iași, Petre, Arhitectura veche rusă, București, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Botev e progresivnoto dvizhenie v Rumŭniya, Sofia, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Continuarea cultului megalitelor, Iași, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Despre activitatea din domeniul istoriei și literaturii: comunicare prezentată în ședinta plenară din 1 noemvrie 1948, București, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Despre români și bulgari: contribuții istorice la prietenia româno-bulgară, București, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Personalitatea lui Hristo Botev, București, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Ştiinţa istorică sovietică, adevărata ştiinţă a istoriei : a 32-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, București, 1949.
Constantinescu-Iași, Petre, Activitatea Comitetului Național Antifascist din România (1933-1934), București, 1950.
Constantinescu-Iași, Petre, Din activitatea lui Hristo Botev și a altor revoluționari bulgari la București: comunicare prezentată în ședința din 2 mai 1950, București, 1950.
Constantinescu-Iași, Petre, Influenţa democraţilor revoluţionari ruşi din secolul XIX asupra curentelor ideologice din ţara noastră între 1850-1880, București, 1950.
Constantinescu-Iași, Petre, Lenin și școala, București, 1950.
Constantinescu-Iași, Petre, Importanţa însuşirii sovietice pentru desvoltarea activităţii ştiinţifice a Academiei RPR, București, 1951.
Constantinescu-Iași, Petre, Influențe ale arhitecturii vechi rusești asupra vechii arhitecturi românești, București, 1951.
Constantinescu-Iași, Petre, Organizaţii de masă legale conduse de Partidul Comunist în anii 1932-1933, București, 1952.
Constantinescu-Iași, Petre, Relațiile culturale româno-ruse din trecut, București, 1954.
Constantinescu-Iași, Petre, 450 ani de la moartea lui Stefan cel Mare, București, 1954.
Constantinescu-Iași, Petre, Realizările istoriografiei române între anii 1945-1955, București, 1955.
Constantinescu-Iași, Petre, Procesul incendierii Reichstagului și mișcarea antifascistă din Romînia, București, 1956.
Constantinescu-Iași, Petre, Studii cu privire la Ștefan cel Mare, București, 1956.
Constantinescu-Iași, Petre, Studii istorice romîno-bulgare, București, 1956.
Constantinescu-Iași, Petre, Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra Mișcării Revoluționare din România în anii 1917-1921, București, 1957.
Constantinescu-Iași, Petre, O prietenie de veacuri : scurt istoric al relațiilor dintre popoarele romîn și rus, București, 1957.
Constantinescu-Iași, Petre, Lupta artiștilor plastici pentru Unirea Țărilor Române, București, 1959.
Constantinescu-Iași, Petre, Scrisoare adresată de Petre Constantinescu-Iaşi lui Tudor Vianu, București, 1964.
Constantinescu-Iași, Petre, Velichi, Constantin N., Ioan Bogdan – istoric, București, 1966.
Constantinescu-Iași, Petre, Profesorii și mișcarea antifascistă din România, București, 1966.
Constantinescu-Iași, Petre, Acțiuni pentru sindicalizarea corpului didactic din România în perioada dintre cele două războaie mondiale, București, 1967.
Constantinescu-Iași, Petre, Lucrări și publicații din România despre Marea Revoluție Socialistă din Octombrie: (1917-1944), București, 1967.
Constantinescu-Iași, Petre, Liveanu, Vasile, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și România: culegere de studii, București, 1967.
Constantinescu-Iași, Petre, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie: schiță istorică, București, 1967.
Constantinescu-Iași, Petre, Lupta pentru formarea Frontului popular în România, București, 1968.
Constantinescu-Iași, Petre, Din lupta antifascistă pentru independența și suveranitatea României: culegere de studii, București, 1971.
Constantinescu-Iași, Petre, Pagini de lupta din trecut: 1914-1936, București, 1972.
Constantinescu-Iași, Petre, De la eliberare la socialism, București, 1973.
Constantinescu-Iași, Petre, Firoiu, Vasile, „E mai lesne să citești istoria, decît să participi la împlinirea ei”, [f.l.], [f.a.].
Constantinescu-Iași, Petre, Întîlnirile mele din vara anului 1944 , [f.l.], [f.a.].
Constantinescu-Iași, Petre, Negru Vodă, de o parte și de alta a Carpaților, [f.l.], [f.a.].
Constantinescu-Iași, Petre, Babici, Ion, Retrăiesc cu emoție amintirile acelor ani”, [f.l.], [f.a.].
Constantinescu-Iași, Petre, Țara a spus: NU! , [f.l.], [f.a.].
*
Despre Petre Constantinescu-Iași
Petre Constantinescu-Iași (25 noiembrie 1982-1 decembrie 1977) a fost un istoric, profesor, academician, dar și om politic comunist, titular al Academiei Republicii Populare Române. Născut în Iași, într-o familie formată din învățători, Petre Constantinescu-Iași și-a finalizat studiile preuniversitare în același oraș . Mai departe, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, iar în anul 1914 a obținut diploma de licență în domeniul istoriei. În 1924 și-a susținut doctoratul cu teza Northerul în artele bizantină, sud-slave şi română. După ce a absolvit facultatea, Petre Constantinescu-Iași a fost profesor secundar la liceele din Iași, Huși și Bârlad (1914-1926).
După terminarea doctoratului, Petre Constantinescu-Iași a devenit profesor la Universitatea din Iași, între anii 1926-1936, șef al Catedrei de istoria artelor din cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1944-1948) și apoi șef al Catedrei de Istoria României (1948-1952).
În anul 1948, Petre Constantinescu-Iași a fost ales membru titular al Academiei Române, ulterior membru al Academiei de Științe Sociale și Politice din R.S.R., precum și membru corespondent al Academiei de Științe din R.P. Bulgaria[1]. Totodată, ,,acesta a avut funcția de președinte al Societății de științe istorice, președinte al Uniunii societăților științifice ale corpului didactic din România, președinte al Comitetului național al științelor din R.S.R. (1955-1974), președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga” din București (1948-1953), director al Institutului de studii româno-sovietice (1962-1964)[2].
Petre Constantinescu-Iași s-a implicat în viața politică încă din liceu, fiind un susținător al Partidului Comunist și a desfășurat o activitate politică destul de multă, motiv pentru care a și fost arestat de câteva ori. În anul 1933, a participat la constituirea Comitetului Național Antifascist, iar 2 ani mai târziu s-a aflat printre semnatarii ,,Acordului de la Țeblea”. Acest lucru a atras ura cercurilor reacționare care în anul 1935 i-au înscenat un proces, încheiat un an mai târziu, când a fost condamnat la câțiva ani de închisoare. În anul 1942 acesta a condus Uniunea Patrioților, iar în 1948 a ocupat funcția de vicepreședinte al primului Prezidiu al Marii Adunări Naționale, unde a și fost reales în mai multe rânduri.
Petre Constantinescu-Iași a contribuit la subordonarea istoriografiei românești ideologiei comuniste de factură stalinistă, fiind unul din responsabilii „refacerii” istoriei naționale, folosind metodele de cercetare ale școlii sovietice.[3]
Pentru activitatea sa științifică, Petre Constantinescu-Iași a primit titlurile Doctor honoris causa al Universității „Lomonosov” din Moscova, Om de știință emerit și laureat al Premiului de Stat. Tot ca o formă de apreciere, acesta a primit ,,titulul de Erou al Muncii Socialiste și medalia de aur Secera şi Ciocanul tovarăşilor pentru activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră.”[4]
Petre Constantinescu-Iași a scris peste 100 de lucrări științifice în domeniul Istoriei României. Una dintre cele mai importante scrieri ale sale este Istoria Artei Bizantine, unde curpinde întreaga evoluție cronologică a artei bizantine, de la începuturile artei primitive creștine din catacombe până la stadiul în care aceasta a ajuns în secolul XIX. A scris și alte opere despre artă (Evoluția stilului moldovenesc” – 1927, Istoria artei creștine din apus – 1929, sau Unirea țărilor române în artele plastice 1959), dar și cu alte subiecte (Intelectualii și revoluția de la 1848 în Principatele Române – 1948), Organizații de masă legale conduse de Partidul Comunist în anii 1932-1938 -1952 Rolul României în epoca de regenerare a Bulgariei – 1919 sau Studii istorice româno-bulgare -1956).
Profesorul Petre Constantinescu-Iași a contribuit la întocmirea tratatului Istoria României în calitate de coordonator al volumelor I-IV și membru în comitetul de redacție și coautor la volumul IV.
În concluzie, Petre Constantinescu-Iași a fost un istoric și om politic român, cu o vastă operă ce abordează diferite subiecte, de la relațiile dintre români și bulgari, arta bizantină, la revoluția din anul 1848. A fost distins cu mai multe premii de-a lungul vieții datorită meritelor pe care le-a avut și a ocupat mai multe funcții în mai multe domenii. În calitate de specialist în istoria modernă și contemporană a României, el și-a adus aportul în probleme de istoria artei românești și a popoarelor balcanice, în studierea relațiilor culturale și politice ale poporului român cu popoarele vecine și în , precum și în probleme de istorie a mișcării muncitorești și de istoria P.C.R., îndeosebi în perioada 1933-1937.
Bibliografie:
***, Academicianul Petre Constantinescu-Iași la 80 de ani, în „Studii și articole de istorie”, nr. 20, 1972, pp. 5-14.
Constantinescu-Iași, Petre, Istoria Artei Bizantine, Editura Viața Românească, Iași, 1926.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Constantinescu-Ia%C8%99iv, accesat la 21.01.2023.
https://www.agerpres.ro/documentare/2019/11/25/o-personalitate-pe-zi-petre-constantinescu-iasi-istoric-si-om-politic–409008, accesat la 21.01.2023.
http://biografii.famouswhy.ro/petre_constantinescu-iasi/, accesat la 21.01.2023.
https://lege5.ro/en/Gratuit/gu4tqnrr/decretul-nr-155-1971-privind-conferirea-titlului-de-erou-al-muncii-socialiste accesat la 23.01.2023.
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Constantinescu-Ia%C8%99i, accesat la 23.01.2023.
[2] Ibidem.
[3] Societatea de științe istorice din Republica Socialistă România, Academicianul Petre Constantinescu-Iași la 80 de ani, în „Studii și articole de istorie”, 20, 1972, p. 6.
[4] https://lege5.ro/en/Gratuit/gu4tqnrr/decretul-nr-155-1971-privind-conferirea-titlului-de-erou-al-muncii-socialiste, accesat la 23.01.2023.
[prezentare realizată de Adelina Georgiana Surdu]
*
Studiul istoriei artelor prinde contur abia după anul 1900, îndeosebi arta românească, pentru artele străine fiind efectuate mai puține studii. Abia după primul război mondial apar și la noi primele studii de istorie generală a artelor, primul manual în acest sens fiind ,,Istoria artelor de la început și până la Renaștere” apărută în anul 1922 a d-lui Tafrali, urmând ca partea a doua să apară curând. ,,Anul următor, d. Iorga tipărește cursul «Istoria artei moderne și contemporane» ținut la Universitatea din București, încă peste un an Cultura Națională editează luxos schița d-lui Marin Simionescu-Rîmniceanu, «Istoria artei», de curând d. A. Naum anunță o largă istorie a artei publicând primele începuturi creștine; seria scurtă poate fi încheiată cu studiul nostru «Narthexul în artele bizantine, sudslave și române (Iași 1926)»
„În paralel cu aceste progrese, literatura română se îmbogățește cu studiile unei noi științe, bizantinologia, în strânse raporturi cu vechea noastră cultură. O ramură a acesteia, istoria artei bizantine, s-a închegat în numeroase monografii, studii și manuale străin;o deosebită atenție trebuie să i se acorde și la noi, întrucât întreaga artă veche românească s-a desvoltat sub auspiciile ei” (p. 2, 3).
Lucrarea de față se axează pe evoluția cronologică a artei bizantine, surprinzând în același timp esențialul cât mai apropiat de adevăr, fără a fi incluse toate «considerațiile războinice, polemicele și chestiunile controversate» (p. 3).
,,În cuprins se va găsi o trunchiere: ne-am ocupat exclusiv de arta bizantină ca produs al societății grecești din cuprinsul imperiului bizantin, neglijând școlile slave, armeană și normandă. În schimb, am insistat în primul capitol asupra începuturilor și am extins introducerea artei creștine primitive din catacombe și primele două veacuri de la triumful Bisericii; este o alterare a titlului, conform necesităților de curs, care ne-a influențat de altfel și stilul. Am integrat însă anumite momente, cărora li s-a dat mai puțină atenție de istoricii străini, ca Dobrogea și Bulgaria de pildă” (p. 3, 4).
„Religia nouă a lui Christos, la apariția ei, aducea tendința de a respinge orice manifestare de artă. Învățămintele noii religiuni împiedicau pe credincios de a privi arta altfel de cît școala idolatriei și a imoralității; pentru primii creștini, statuele sînt chipuri cioplite, pe care le urau, căci porunca decalogului «să nu-ți faci ție chip cioplit» era ascultată și sfințită de ei. Se mai adaogă la disprețul artei și faptul că creștinismul își are începuturile în Iudeia, țara refractară artei, unde singur templul din Erusalem cu bogățiile lui reprezenta acest sentiment, desvoltat la Greci și Romani, în largă măsură” (p. 7).
„Nu se putea astfel ca populația, pătrunsă până în fibrele cele mai ascunse de cultură și civilizație, să nu simtă nevoia satisfacerei acestei necesități interne moștenite, atunci când au intrat în familia cea mare a creștinismului. Cel dintîi monument de artă creștină sînt frescele rudimentare de pe zidurile unei cripte sub biserica Sf. Ioan și Pavel din Roma” (p. 7).
„Primii creștini se adunau la malul apelor, în locuri ascunse din păduri, unde erau chemați prin sunetele surde scoase de bataia ciocanelor în scînduri de lemn sau în sinagogi, scholae sau casele unuia dintre ei. Creștinii din Roma și-au găsit de timpuriu un loc sigur pentru practicarea cultului lor, catacombele, unde se găsesc până azi cele mai numeroase semne și moaște ale celor dintâi creștini“ (p. 8).
„Pentru oficierea diferitelor practici religioase cei vechi, mai ales Grecii și Romanii, aveau basilica; aceasta va servi și celor dintâi creștini în acelaș scop” (p. 8).
Catacombele
„Uitate multă vreme, catacombele au eșit la iveală-ca Pompeii creștinismului – prin studii începute încă din sec XVI și bine cercetate azi. Și dintre ele, morminte ale comunităților creștine, cele mai importante și aproape singurele sunt acele din Roma. Practica cultului religios în mormintele subterane era destul de răspândită în Orient. Grecii și Romanii cunoșteau cavourile funerare, obișnuindu-se însă să se închidă pe veci. La creștini, mormintele rămân deschise pentru cultul morților, trecuți în calendar cei mai mulți” (p. 8, 9).
Am ales aceste pasaje despre arta creștină primtivă și despre catacombe deoarece este important să înțelegem cum a luat naștere arta bizantină și cum s-a dezvoltat aceasta pe parcursul secolelor. Astfel, aceasta se regăsește în primele forme ale artei creștine din secolul VI.
Epoca lui Justinian
„Justinian a fost unul dintre cei mai remarcabili împărați pe care i-a avut cândva imperiul bizantin. După desfacerea lui de imperiul roman de Apus, tendințele de deosebire creșteau din ce în ce mai mult, cu atât mai mult cu cît Apusul cădea sub loviturile barbarilor. Justinian a căutat prin tot felul de mijloace să valorifice prestigiul împărăției moștenite, unul dintre acestea a fost înălțarea de monumente profane și religioase. Datorită lui au apărut numeroase monumente, care duc arta bizantină la prima ei strălucire” (p. 55).
Monumente
- „Sf. Sophia din Constantinopol. Acest templu colosal s-a început să se clădească în anul 532, pe locul unei biserici consacrată înțelepciunei (Sophia) dumnezeiești pe timpul lui Constantin cel Mare. Justinian a dat ordin să se aducă material din toate părțile împărăției și de la diferite monumente, astfel că numai marmorele prin polichromia lor produceau un efect uimitor” (p. 55).
- „Sf. Irena din Constantinopol. Basilică cu cupolă, care prin așezarea transversală a bolților en berceau de lângă cupola centrală, dă un început de plan în cruce” (p. 59).
- „ Vital din Ravena. Clădirea e ingenioasă prin trecerea de la planul octogonal la circularul cupolei prin mijlocirea exedrelor cu două rânduri de coloane și susținerea ei cu arcurile laterale; interiorul evidențiază tehnica” (p. 60).
Am ales să scriu și câteva pasaje din epoca lui Justinian deoarece este epoca în care arta bizantină trece prin perioada sa de glorie, prima vârstă de aur se datorează tocmai lui Justinian. Monumentele sunt printre primele care aparțin artei bizantine și am dorit să văd exact cum au fost construite, precum și câteva imagini ale acestora.
Sursa: Petre Constantinescu-Iași, Istoria Artei Bizantine, Iași, 1927.
[Adelina Georgiana Surdu]
*
„Istoria Ardealului este într-o strânsă și continuă legătură cu istoria întregului popor român. Din primele timpuri ale apariției poporului român și până la 1 Decembrie 1918, acest fragment al poporului român a trăit o vieață proprie din punct de vedere statal-politic, încadrat Ungariei, Imperiului Habsburgic, ca vasal Imperiului Otoman și autonom uneori “ (p. 2).
„Istoria acestui fragment al poporului român de astăzi este icoana vie a realităților naționale care alcătuiesc națiunea așa cum o înțelegem noi, adică totalitatea celor ce sunt legați prin aceeași origine, limbă, tradiție și situație geografică“ (p. 2),
„Ardealul mai este un exemplu viu de trai istoric comun al mai multor popoare, cu tradiții, limbă și origini deosebite, care totuși au conviețuit sub imperiul unor condiții social-economice comune” (p. 2, 3).
Fragmente din capitole
„Când vin Ungurii, la finele veacului IX și se așează în câmpoia dintre Tisa și Dunăre, începe pentru poporul român din Ardeal o epocă nouă care culminează cu luptele de cucerire și acțiunea de infiltrare a noilor veniți în susul apelor, de la Tisa spre culmile Ardealului interior. În această luptă, care a durat câteva veacuri, secolele X-XII aproximativ, se remarcă un fenomen social politic foarte caracteristic: conducătorii români trec de partea cuceritorilor, adică se maghiarizează și, pentru păstrarea privilegiilor lor, își trădează frații de suferință” (p. 8).
„Un fapt politic important sgudue Ardealul la finele veacului XVI: Luptele lui Mihai Viteazul, domnul Munteniei, a cărui ambiție de cuceritor îl duse și în Transilvania. După victoria de la Șelimbăr asupra lui Andrei Bathori și odată cu intrarea triumfătoare în Alba Iulia, țăranii români din Ardeal se răscoală și pornesc un măcel îngrozitor împotriva nobililor unguri” (p. 8).
„În veacul al XVII-lea vieața Ardealului s-a desfășurat sub acelaș destin ca și în veacurile anterioare; abia către finele acestui veac, un eveniment nou atinge vieața spirituală a Românilor: unirea bisericii românești cu Roma” (p. 9).
„În a doua jumătate a secolului XIX-lea, istoria Ardealului este integrată istoriei Imperiului dualist austro-ungar, deoarece, după înfrângerea Austriei la 1866, Ungurii capătă egalitate de tratament cu Austriacii, în defavoarea celorlalte naționalități“ (p. 23).
„La 1 Decembrie 1918, după o ușoară «revoluție» politică, națională, Românii din Ardeal impun la marea Adunare Națională de la Alba Iulia, deslipirea de Imperiul habsburgic – desființat prin revoluția din Noembrie 1918 – și unirea cu Vechiul Regat. Ardealul intră în istoria României Mari, populația de dincolo de munți iși contopește interesele cu acelea ale «fraților» din Vechiul Regat” (p. 25).
„În vara anului 1940 s-a comis trădarea impusă prin dictatul de la Viena, care a smuls nefiresc jumătate din Ardeal cu peste un milion de Români, pe care l-a dat în exploatare grofilor maghiari. Acest act de trădare națională a fost comis și cu aprobarea unor fruntași ardeleni, din ordinul lui Hitler și Mussolini, la adăpostul teoriilor fasciste” (p. 27).
„Actul istoric de la 23 August 1944, care nu numai că a eliberat poporul român de pretutindeni de jugul hitleristo-fascist, dar a deschis și drumuri noi pentru acest popor prin democratizarea țării, a schimbat și soarta Transilvaniei. În urma victoriilor Armatei Roșii, căreia i s-au alăturat și trupele românești, Ardealul de Nord a fost eliberat. În cursul luptelor din lunile Septembrie și Octombrie 1944, populația locală – română și maghiară – a alungat stăpânirea fascistă și a început o viață nouă, cum n-o mai trăise niciodată-liberă și în deplină armonie între neamurile conlocuitoare” (p. 28).
Am ales aceste pasaje din carte deoarece suprind cele mai importante etape din trecutul Ardealului, frământările sociale, răscoalele țărănești și luptele între națiunile conlocuitoare ațâțate de conducători, problemele întâmpinate în anul 1918, cedarea Transilvaniei Austriei în 1940 și revenirea ei în componența României în 1944.
Sursa: Petre Constantinescu-Iași, Ardealul în trecutul poporului român, București, 1945.
[Adelina Georgiana Surdu]
*
Expoziția digitală MemoriaUniversitară@CimitirulBellu prezintă modul în care s-a păstrat memoria mai multor personalități ale istoriei universitare din România în Cimitirul Bellu.
