„Știm să purtăm un dialog? Fără să vedem obiecții în tăcere și neinteres? Câți dintre noi așteaptă ca interlocutorul să finalizeze expunerea și gândurile sale? Atât de rar ne repezim să apărăm cu dinții și unghiile formulările pe care le iubim, pentru a le impune celuilalt, înainte de a înțelege argumentările sale! De ce realizăm dialogul, pentru plăcerea de a fi câteva clipe important? Strada șușotește sau urlă, slăvește sau înjură. Se poate discuta în stradă, în «agora»? Abolim unanimitatea, dar nu acceptăm alte opinii?

Partenerii de discuție se referă întotdeauna la aceeași problematică? Cum spunem când nu suntem de acord: «nu», «mai departe», «da, dar»?

În sfârșit, așteptăm ceva de la dialog?

Dumitru Crainicu”.

Sursa: „Azi”, 7 iunie 1990, p. 3.