„Cunoașteți lozinca. Ea este repetată obsesiv de opozanții Frontului. «Teoreticienii» mișcării spun că fosta nomenclatură comunistă există și stăpânește; dl. Rațiu cere d-nei Thatcher să nu ne ajute pentru că vechea nomenclatură de partid controlează în continuare totul în țară. Cât adevăr se ascunde în spatele acestor alegații?

Să luăm pe rând nivelele nomenclaturii și să vedem dacă ea mai există. Primul nivel este cel al conducătorilor P.C.R., U.T.C., sindicat, alte organizații obștești, adică primii secretari, secretarii, șefii de secții și sectoare, de la toate nivelele (C.C., județe, orașe, comune). În plus, activiștii de rând care nu aveau funcții de conducere. Mai există toți aceștia? Mai există primii secretari de partid, secretarii etc., de la județe? Orașele noastre sunt conduse oare tot de foștii primari, secretari cu propaganda, organizatoricul etc?

Răspunsul e simplu de dat: nu. Toți au căzut ca nomenclaturiștii odată cu căderea edificiului instituțional al partidului. Acest «nucleu» dur al nomenclaturii este deci, azi, praf și pulbere. Aceasta înseamnă de fapt că «nomenclatura comunistă» a căzut.

Nomenclatura de stat (miniștrii, miniștrii adjuncți, conducătorii diferitelor departamente ministeriale, președinții consiliilor populare) nu este complet dislocată, dar nici nu poate fi dislocată prin decret fără a lăsa țara vraiște. Dar și aici 9 la sută dintre miniștri au fost schimbați (e drept, în unele cazuri, cu alți nomenclaturiști aflați anterior în funcții mai puțin însemnate – dar în această perioadă de tranziție era oare rezonabilă o «purificare» dezorganizatoare?). Președinții consiliilor populare nu mai există. Aceștia erau, în fapt, oameni forte. Ei au fost, practic, eliminați de la putere. La nivelul funcțiilor secundare situația e variabilă, dar suntem siguri că valorile se vor cerne în timp, mai ales după alegeri.

Același lucru despre nomenclatura de jos (directori de întreprinderi, C.A.P., etc.) unde colectivele au hotărât cine rămâne și cine nu. După alegeri și realegeri, și aici, «nomenclatura» a fost dislocată.

În concluzie, se poate afirma că Nomenclatura, privită ca o clasă socială compactă, deținătoare a puterii în epoca Ceaușescu, practic nu mai există. Ce vor atunci demonstranții?

Ei vor ceva mult mai simplu: calomnierea F.S.N. Utilizând lozinca stupidă: F.S.N. = fosta nomenclatură de partid ei vor să mascheze alte lucruri:

– Că vechea nomenclatură de partid se adăpostește acum, în parte, la partide (mai ales «istorice»);

– Că mulți dintre nomenclaturiștii de stat sunt, în realitate, partizani ai P.N.Ț.-P.N.L.;

– Că singurul lucru care-i interesează e demolarea lui Iliescu și a Frontului și că, în realitate, ei vor să atragă nomenclatura spre partidele lor;

– Că impostorii din timpul lui Ceaușescu vor să constituie noua nomenclatură, dându-i la o parte pe cei vechi, sub acoperirea istoriei «anticomuniste»;

– Că toate nulitățile vechiului regim, care nu au avut alt merit decât incompetența verificată, profită acum de revoluție pentru a lua locul unor profesioniști indiscutabili, acuzați de a fi «comuniști». Sub teroarea acestor acuze primitive, dr. Hociotă a murit, alții s-au sinucis, alții sunt internați la psihiatrie, alții nu mai pot lucra și trăiesc panica invaziei imposturii «revoluționare».

«Ne conduc toți foștii comuniști»- țipă ceaușiștii feroci, adăpostiți la partidele «istorice». E și la alte grupări de dreapta. E ușor de înțeles că ei nu vor mai mult decât să-și recupereze fotoliile de slugoi, purtând pe piept cu mândrie insignele P.N.Ț. sau P.N.L. și înlocuind în rama de pe birou portretul lui Ceaușescu cu cel al lui Rațiu sau Câmpeanu.

VALENTIN MUREȘAN”.

Sursa: „Azi”, 14 aprilie 1990, p. 1.

[Vlad Mihăilă]