„Privit dintr-un unghi concret de vedere UN MINER este un om care lucrează 6-8 ore pe zi la aproximativ 1000 de metri sub pământ, după ce a cărat ca un Sisif, cu spatele zeci de kilograme de materiale prin galerii infernale sau pe suitori abrupți, uneori târându-se pe burtă zeci de metri cu materialele… legate de picioare. Acolo jos este un întuneric total. Lampa lui luminează doar cât o lanternă. E cald, atât de cald câteodată, încât minerul nu suportă niciun fel de haină pe el și lucrează gol pușcă. Acolo este metan, uneori într-o proporție așa de mare, încât pericolul exploziei este iminent și când, conform normelor de protecție a muncii pentru acele locuri, ar trebui întrerupt lucrul, el nu-l întrerupe pentru că tocmai acolo cărbunele este bun și planul este mare și el trebuie să dea cărbune. De aceea, numărul mare de explozii a făcut să moară mai mulți mineri în ultimii 10 ani decât în Revoluția noastră din decembrie. Praf și cărbune și praf de steril. Aproape niciunul nu scapă după zece ani de muncă în subteran fără silicoză. Silicoza este o boală gravă de plămâni. Cheltuielile făcute în minele din Valea Jiului pentru protecția muncii în ultimii zece ani sunt derizorii în comparație cu Polonia, de pildă. Munca lor este pur fizică. Două treimi din timpul lor de lucru se dă în mod concret la lopată. La majoritatea minerilor, mecanizarea este doar o poveste de viitor și atunci însă greu de realizat din cauza stratului de cărbune care are masive intercalări de steril și forme neregulate. Sunt plătiți la tonă. Deci gluma cu «.. noi ne facem că muncim…» nu ține. Până la Revoluție, mai încărcau ei tona de cărbune și cu pietre ca să-și facă planul, acum nu. Cărbunele care vine la suprafață este curat ca lacrima, dar planul și din cauza asta se face mai greu. Și în fine, acolo jos în abataj, la fiecare pas, după fiecare colț, ascunsă în fiecare piatră care poate cădea , în fiecare neatenție a celui de lângă tine sau a ta, pândește permanent, neobosită însăși moartea. Este atât de prezentă, încât nevestele minerilor au broboada de doliu prinsă într-un cui bătut în ușa de la intrare. Să fie la îndemână.
Mai adăugați la toate acestea permanenta senzație de claustrofobie, lipsa aerului suficient din cauza aerajelor necorespunzătoare, mâncarea proastă, copii mulți, condiții de viață uneori submediocre și veți avea o imagine (doar parțială pentru că mai sunt încă multe de spus) a ceea ce înseamnă să fii miner în Valea Jiului. Ei lucrează într-un infern și trăiesc într-un coșmar.
FELIX ANTON RIZEA”.
Sursa: „Zig-zag”, 26-30 iunie 1990, p. 5.
