„Printre cei mai înflăcărați contestatari ai actualei stări de lucruri se află profesori universitari, foști secretari B.O.B. și studenți, lideri A.S.C.; o profesoară care cu câtva timp în urmă venea cu zâmbetul pe buze ca să ne convoace la ședințe politice, exclama mai zilele trecute, plină de extaz, în Piața Universității: Victorie! Împotriva cui, doamnă profesoară? Împotriva amintirilor dumneavoastră? Fosta șefă A.S.C., care pur și simplu ne închidea în amfiteatru pentru a ne ține ședințe interminabile, se plânge acum de manipulare, comunism și neocomunism. A uitat, probabil, că la intrarea în rândurile membrilor peceriști a declanșat întregul sistem de relații personale, din cauza unei mătuși rămase «dincolo». Dar ce nu face omul pentru 50 de sutimi?

• Eu susțin Proclamația de la Timișoara pentru a-i înlătura pe comuniștii ce vor să bareze drumul spre privatizare, mi-a spus într-o zi un student din anul V.
• Bine, dar tu știi ce e aceea privatizare?
• Eh, lumea se teme de ea, lumea crede că o să avem din nou patroni, că se vor vinde fabricile…
• Și tu cum zici că e? Cum credeți că va fi?
• Păi nu-i așa! N-or să fie patroni! Privatizare înseamnă…
• Așa ai auzit tu la Grupul Independent pentru Democrație, grup din care faci parte?
• A, nu! Acolo nu vorbim chestii d-astea. Acolo dăm interviuri la «Europa Liberă», la B.B.C…

Dialogul purtat cu acest student în ultimul an la T.C.M. m-a lăsat fără replică. Dacă așa gândește un om după 5 ani de facultate, care peste câteva luni va conduce colective de oameni, ce să mai pretindem altora. Dar ce să pretinzi studenților dacă dascălii noștri sunt așa cum sunt. Din balconul Universității, un profesor de la Facultatea de Medicină cerea foarte insistent ca dl. general Victor Stănculescu să precizeze poziția domniei sale și a armatei române, în general, față de evenimentele din stradă. Îi cerea foarte insistent să vină în balcon, să vorbească, …să fie alături de noi. «Armata a fost și este cu noi!». Care «noi», domnule profesor? Noi, postrevoluționarii de profesie? Ar fi trist să fie așa. Pe urmă, cum rămâne cu apolitismul armatei? Pentru un apolitism al armatei similar cu al organizațiilor din Piața Universității cereți un ministru civil al armatei? Exemple ale modului în care gândesc studenții și profesorii postrevoluționari există încă destule. Mă opresc aici, e prea trist să le enumăr pe toate. Din fericire, mințile lucide, aparținătoare mediului universitar, care s-au apucat să traverseze viitorul țării, sunt mult mai numeroase.

IULIA NEACȘU”.

Sursa: „Azi”, 31 mai 1990, p. 3.

[Alexandru Cîță]