„M-am lăsat purtat de relatările aproape incredibile, ale studenților de la Universitatea din București. Ascultam și nu puteam să înțeleg tragedia care s-a abătut asupra lor, cu toate că am văzut multe grozăvii petrecute în plină stradă – oameni bătuți cu bestialitate, schingiuiți de mineri pentru că au îndrăznit să meargă prin dreptul lor și nu au fost de acord cu sălbăticia, cu barbaria. Dar ceea ce am aflat că s-a întâmplat cu unii studenți de la Universitate depășește până și imaginația fabuloasă a anchetatorilor de tristă amintire ai Gestapoului.

Dimineața, în amfiteatrul «Alexandru Odobescu», am ascultat și nu am putut consemna aproape nimic. Deci, după amiază m-am deplasat la sediul Ligii Studenților, unde am discutat din nou cu domnul Alexandru Dincă, student la Matematică în anul II. Au mai participat la discuție domnișoarele Luminița Matei, studentă la Litere în anul II și Sanda Maria Opriș, studentă la Litere în anul I. Dumnealor au insistat să înceapă povestea Universității, din data de 13 iunie 1990, pentru a înțelege mai bine ceea ce s-a întâmplat în cursul nopții și al zilei următoare.

Așadar, pe data de 13 iunie, la ora 6, a fost arestat abuziv liderul Ligii, domnul Marian Munteanu. Studenții anunță că vor declanșa grevă generală. În jurul orei 15, domnul Marian Munteanu este pus în libertate. Se pregătea un alt scenariu pe placul sadicilor? În același timp, manifestanții bucureșteni intră în Piața Universității și o ocupă din nou. Un grup compact format din persoane necunoscute în «Zona liberă de neocomunism» incită oamenii prezenți să meargă la Poliție. De ce? Nimeni nu știe. Liderul Ligii Studenților, din balconul Universității, strigă cât poate de tare și roagă insistent mulțimea să rămână pe loc: «Să nu vă lăsați atrași de oameni iresponsabili!». Grupul compact îl huiduie și îl fluieră, după care antrenează o parte dintre manifestanți și pornesc spre Inspectoratul Poliției București, unde au devastat și incendiat. Studenții refuză orice participare și rămân în interiorul Universității. Sunt conștienți de urmările nefaste ale unor acte necugetate. Unii dintre studenți au recunoscut din «Grupul compact» pe câțiva dintre incendiatorii autobuzelor poliției. Domnul Marian Munteanu se hotărăște să aducă oamenii înapoi în Piață. Pornește către sediul Poliției și duce muncă de lămurire cu fiecare om în parte. Izbutește să convingă o parte dintre ei și se reîntorc. Colegii săi se întreabă daca acțiunea se poate numi «instigare la violență» sau chemare la calm și rațiune?

Tinerii studenți mi-au spus că sunt revoltați deoarece Televiziunea, tendențioasă cum o știm, a arătat unele imagini cu incendiatori, unde apărea un individ care semăna cu Marian Munteanu. Ei susțin că nu a fost vorba de liderul lor!

În cursul serii, domnul Alexandru Dincă, împreună cu un coleg, domnul Eugen Popescu, au ieșit cu o cameră video, pentru a imortaliza acțiunile de stradă. La ora 18.30 au ajuns la Ministerul de Interne, unde aveau loc schimburi de pietre între gruparea extremistă și polițiști. La un moment dat, a fost deschis focul – câteva rafale de avertisment. Urmează trei împușcături și un om moare lovit de glonț, în ochi!

Cei doi «operatori» se retrag pentru a schimba caseta video. Se reîntorc în jurul orei 19.30, moment în care o basculantă forța una dintre porți. Se aude o noua rafală de mitralieră și un om se prăbușește, împușcat în spate. Speriați, domnii Eugen Popescu și Alexandru Dincă părăsesc zona «de război». Ajung în Universitate, unde află că minerii sunt în drum spre București. Sub conducerea domnului Marian Munteanu, studenții care au rămas în școală baricadează intrările de teama unui atac, fie din partea extremiștilor, fie din partea minerilor.

«Operatorii» ies din nou în stradă. Pe Calea Victoriei, în jurul orei 2, pe data de 14 iunie 1990, era un adevărat război. Izbutesc să filmeze încă trei oameni împușcați – primul în cap, al doilea în gât și al treilea în umăr. Pușcașii de elită, exact ca în decembrie 1989, împușcă în zona capului, astfel încât victima să moară cât mai repede!

Obosiți, cei doi se retrag în sediul Universității, pe la ora 3. Liderul Ligii Studenților dormea. În Piață, câțiva manifestanți se încăpățânau să nu plece acasă. Domnul Alexandru Dincă, rămas de veghe, acordă două interviuri telefonice la BBC. În jurul orei 4, armata însoțită de «civili», arestează pe cei puțini rămași în Piața Universității. Foarte interesant este faptul că printre «civili» au fost recunoscuți cu ușurință membrii «Grupului compact» care incita lumea în cursul serii! Cine erau? De cine erau conduși?

La ora 4.45, apar primii mineri cu trandafiri pe căști, conduși de un «civil». După câteva minute, un om este prins de doi polițiști și imobilizat, iar «oamenii de bine», veniți din Valea Jiului, l-au linșat – prima lor victimă!

Ceasul indică ora 5.00. Pe Bulevardul Magheru, mii de mineri încolonați ca la paradă strigau «Unde sunt golanii?». Erau dotați cu bâte, lanțuri, topoare, bastoane tip poliție, cabluri metalice, cuțite, securi și furtunuri de cauciuc. Ce căutau în București, când liniștea fusese restabilită de către organele de ordine și armată?

În numărul nostru viitor, vă voi dezvălui cum a fost devastată Universitatea și cum a curs din nou sânge tânăr”.

Sursa: „Viitorul”, 22 iunie 1990, p. 1, 2.

[Alexandru Cîță]