„Când studenții ajung să-și părăsească amfiteatrele și să iasă în stradă pentru a lupta, înseamnă că fenomenul de criză socială și politică s-a acutizat. Îndeobște, studenții ajung să protesteze atunci când criza socială este dublată, în întreaga societate, și de o galopantă criză politică. În asemenea momente, practic, singura ieșire constă în schimbare politică radicală. Și, totodată, printr-o primenire socială radicală. Orice încercare de înjumătățire a revendicărilor care în asemenea condiții devin program revoluționar, nu face altceva decât să intensifice acțiunea revoluționară. Să ne amintim aici cât de greu a fost atins și ce răsunet extraordinar a avut în conștiințele tuturor europenilor, ale lumii întregi, acel mai 1968 de la Sorbona. Sau ce efect formidabil a avut mișcarea studenților greci din toamna anului 1974, când a fost doborâtă dictatura coloneilor, iar Grecia a revenit în democrație. Niciodată în istorie, mișcare studențească de masă împotriva regimului aflat la putere n-a rămas fără urmări adânci. În urma ei s-a croit o altă lume. Fără excepție. Chiar și după acea Sorbona 1968. Am fost, după mai 1968, cu toții altfel. Undele de șoc ale studenților de la Sorbona s-au făcut simțite până în România, deci mult după cortina de fier.
Nici un regim din lume, fie el cât de tare – chiar și juntele militare sud-americane din anii 50 – n-a ieșit întreg în urma protestului și mișcării politice ale studenților. Faptul este explicabil. A avea tineretul împotrivă, a avea la baza protestului partea cea mai activă și mai conștientă este începutul sfârșitului sau chiar sfârșitul oricărui regim. Explicația e simplă și nu necesită demonstrație: contestația tineretului, a studenților este o forță care crește; această forță nu scade, ci crește. Cu atât mai mult ni se pare ilogică poziția regimului Iliescu-Roman care nici în ceasul al doisprezecelea nu ia loc la masa dialogului. Faptul acesta îi va fi pentru totdeauna dăunător, deoarece dacă pierde alegerile nu vor mai putea repara nimic, iar dacă le câștigă îi va fi aproape imposibil sau chiar imposibil să guverneze peste un asemenea protest ferm și intransigent.
Prin urmare, ce vor sau ce urmăresc acești politicieni? Că lucrează și văd lucrurile ca niște activiști comuniști este limpede, nu mai încape nici o îndoială. Manifestația din Piața Universității l-a testat definitiv și astfel națiunea română a avut ocazia să-i vadă în întreaga lor lipsă de generozitate, în toată micimea lor morală. Firește că noul guvern, noul regim – dacă va fi format de partidele democratice va dialoga imediat cu manifestanții din Piața Universității și va încerca să readucă, așa cum este și firesc, viața în cotele normalului. Dar dacă vor fi tot guvernanții de azi, ce se va întâmpla?! Nu încape îndoială că trecând prin alegeri nu numai că nu-și vor schimba comportamentul înspre bine, ci și-l vor înăspri. În numele «poporului».
Dar, ne întrebăm, în condițiile manifestanților din Piața Universității care durează non-stop de 27 de zile, precum și în condițiile unei mișcări de propagandă asemănătoare în multe orașe ale țării, de la Timișoara la Constanța, de la Severin la Iași, ce legitimitate vor avea alegerile? Cât de valabile vor fi, chiar și din punct de vedere moral, în acest caz în care zeci și sute de oameni sunt la luptă în stradă?
Întrebările sunt cât se poate de firești. În Piața Universității și în celelalte orașe protestează oameni de toate vârstele și de toate categoriile sociale cărora li s-au alăturat masiv, începând de joi, studenții. Faptul este, în felul său, unic. Revoluția continuă, deci, cu aceiași participanți, din toate categoriile sociale, la fel ca în decembrie.
Chestiunea ar trebui să constituie semnalul de alarmă cel mai important pentru regimul Iliescu-Roman. Programul manifestanților de azi e aproape la fel cu al acelora care au răsturnat, în decembrie, dictatura. Un indiciu ce bucură la modul superlativ: națiunea română, în lupta ei împotriva comunismului, în lupta ei pentru libertate și dreptate este din nou unită ca în decembrie 1989. Tineretul luptă pe străzile Capitalei și ale celorlalte orașe. Marile piețe au devenit primele zone libere de comunism și neocomunism. Firește, victoria va fi de partea acestor luptători care, iată, pentru a doua oară în decurs de 6 luni, încearcă să salveze poporul român din tragedia comunistă. După 26 de zile de manifestație, pentru prima dată, joi seara, cu prilejul alăturării aproape în totalitate a studenților bucureșteni de manifestanți, prima zonă liberă de neocomunism din România a fost extinsă. Și va fi, în continuare extinsă, au spus vorbitorii, până la hotarele țării. România nu a fost vreodată și nu va fi comunistă.
Este adevărul cel mai puternic ce s-a afirmat extraordinar din decembrie încoace. Dar, ca orice adevăr, trebuie demonstrat. Or tocmai asta fac manifestanții din Piața Universității și din țară de aproape patru săptămâni, iar regimul Iliescu-Roman nu înțelege nici măcar o vocabulă. Sau se face că nu înțelege.
Regimul neocomunist intră în alegeri cu un noian de certitudini amare, în ceea ce-l privește, certitudini pe care i le-a furnizat una dintre cele mai importante părți ale electoratului – tineretul. Revenirea masivă și decisivă a studenților în Piața Universității încheie o etapă în care s-au petrecut lucruri grave. Întărită cu tot ce e mai bun între tineri, baricada nu va cădea decât sub libertate și democrație. Altfel, s-ar nega pe sine. Iar ieșirea din baricadă nu se va putea face decât prin strigătul «Victorie!»”.
Sursa: „Dreptatea”, 19 mai 1990, p. 4.
[Vlad Mihăilă]
