„13 iunie 1990. O zi în care oroarea, violența, barbaria dezlănțuită, furia distructivă și-au pus infamantul lor stigmat asupra puterii noastre de a înțelege, asupra chipului tinerei noastre democrații, Capitala României a cunoscut timp de mai multe ore, din zi și din noapte, un incredibil val de agresivitate, de distrugeri, un puseu de ură nedemn de o țară europeană, civilizată. Elemente extremiste, fanatizate, amintind prin comportamentul lor de cel al bandelor legionare, fasciste au atacat cu ferocitate tot ce au întâlnit în cale, au molestat reprezentanți ai forțelor de ordine publică, au devastat și incendiat clădiri, instituții de stat, autovehicule, au deschis foc asupra militarilor ce au intervenit pentru restabilirea situației, pentru apărarea cuceririlor revoluției, a organelor puterii legal constituite după alegerile de luna trecută.

Încă o dată țara atât de greu încercată a trecut printr-un moment de dureroasă, dramatică, traumatizantă cumpănă.

Desfășurarea evenimentelor și virulența cu care autorii agresiunilor s-au manifestat de-a lungul după-amiezii, serii și nopții de 13 spre 14 iunie în centrul Capitalei, în zona Televiziunii, ridică un îndreptățit semn de întrebare vizându-i deopotrivă pe cei ce s-au dedat la actele de vandalism și pe cei aflați în conul de umbră de unde au pornit incitările la violență, pe cei care au manipulat și excitat elementele declasate ce s-au pus în slujba crimei, dezmățului huliganic, contra intereselor țării, a liniștii ei, împotriva democrației. Răspunderea morală aparține acelor forțe mai mult sau mai puțin obscure care nu s-au putut împăca nicidecum cu faptul că poporul a ales calea democrației, afirmându-și voința suverană la 20 mai. Presiunile, încercările de destabilizare politică din perioada anterioară alegerilor s-au dovedit a fi în lumina evenimentelor din ultimele zile secvențele unui scenariu bine pregătit. Varianta extremistă la care s-a recurs a reprezentat, așa cum am putut auzi și vedea pe viu «ultima soluție». O soluție precum cea «finală» preconizată de emulii bestialei ideologii, fasciste.

Este cât se poate de regretabil că între vocile ce s-au făcut auzite, sonor sau în surdină, între cei care au instigat la nesupunere civilă, la nesocotirea ordinii și legii, care au copleșit cu injurii, calomnii și acuzații imunde organele puterii revoluționare și noua conducere aleasă în mod democratic de covârșitoarea majoritate a cetățenilor, prin votul lor liber exprimat, s-au aflat anumite persoane cărora ambiția pizmașă, veleitarismul găunos, complexele de superioritate le-au întunecat rațiunea, le-au ocultat simțul moral. O mare răspundere de care va încerca probabil să se derobeze, în mod cameleonic și dezgustător, mimând grija pentru democrație și frica de dictatură, revine unei anumite prese specializate în proferarea celor mai deșănțate invective, care de dragul senzaționalismului ieftin, comercial, practică șantajul, calomnia, suscită cu bună-știință confuzii și face implicit, insidios, apologia violenței. Cei ce au încurajat patimile oarbe ale gloatei, care au vrut să impună tirania unei minorități zgomotoase și agresive al cărei câmp de acțiune a fost strada, cei care au inocentat golănimea, atribuindu-i alese virtuți morale, cei care au profitat de exaltarea și imaturitatea politică a unor tineri rătăciți, au de ce să fie încântați acum. Veninul lor s-a insinuat în conștiințe, a generat violență, a stârnit resorturile bestialității latente dinlăuntrul unora.

Țara are nevoie de liniște, de calm, de unitate. Nimic nu se poate clădi pe temeiul urii și discordiei, supralicitând intoleranța și exclusivismul. Instaurându-se ordinea, lichidându-se fără șovăire focarele destabilizării trebuie însă să tragem toate învățămintele ce se impun întru apărarea democrației, astfel încât ceea ce s-a întâmplat, la 13 iunie să nu se mai repete.

Mihai MILCA”.

Sursa: „Dimineața”, 15 iunie 1990, p. 1, 2.

[Alexandru Cîță]