În anul 1994 Universitatea din București a aniversat tricentenarul instituției Academia Domnească de la București, școală superioară înființată de Constantin Brâncoveanu. Cu acest prilej au fost organizate mai multe evenimente sub conducerea Universității din București de atunci (rector Emil Contantinescu) și au fost tipărite mai multe publicații, precum „Anuarul Universității din București” sau revista „Încotro”. Vă prezentăm acum din acest ultim exemplu, textul care a reprezentat argumentul pentru apariția acestei reviste. De precizat că nr. 1 (ianuarie-februarie 1994) a fost și singurul care a fost publicat*, cel puțin din informațiile pe care le avem.
„Scabellum pedum**
Revista ÎNCOTRO, care vă iese azi în drum, s-a vrut o revistă a «cetății universitare», a lumii din această cetate: studenți și dascăli.
După multă răbdare, numai câțiva studenți și profesori au răspuns invitației de a-și manifesta constituționala libertate de exprimare. Ceilalți n-au venit «cu grăbire» sau măcar încet spre a zice ceva! Iar studenții care au făcut-o, au înțeles să o transforme, aproape, într-un caiet de seminar.
Cele mai multe articole sunt docte eseuri în care autorii aleargă, aleargă, fără oprire, prin toată cultura. Nimeni nu se oprește întru «bună odihnă» – prea puțini meditează, prea puține (se) întreabă (parafrazând, unde sunt pelerinii de altădată?), deși însuși titlul exprimă interogația fundamentală a ființei, cât de traductibilă în alte limbi, cu mai adâncă expresie filosoficească. Întrebând prea puțini, bineînțeles că prea puțini răspund!
Toți arată cu degetul spre sine, de fapt spre ego! Iată cine sunt, iată ce știm, iată cât (de multe) știu! Dar asta nu este comunicare! Nimic de la unul spre mine! Nicio mișcare, nicio (s)curgere, niciun prea plin informațional. Inerte (auto)sisteme care trăiesc alături ca pietrele din primele formațiuni geologice, fără a-și mai spune unele altora despre lava primară!
Să fie bune bibliotecile? Să fie bună cărțile? Programele? Cantinele? Căminele? Bursele, salariile etc. Să ne fi vorbit noi despre toate? De unde atâta tăcere? Ce atâta liniște? Nu asurziți chiar deloc?
De la mult trâmbițatul limbaj de lemn am trecut la limbajul aspirat, cuvintele se întorc moarte de unde au plecat. Nu comunicare, nu redundanță, darămite inefabil? Ce să mai pretindem atitudine, critică, judecată, decizie…
Sau poate ne ignorăm sau poate ne temem de «descoperirea» celuilalt, de «desvelirea» celuilalt. În fond, nu?, după descoperirea Americii, Spania a început să decadă, s-a epuizat! Dar dacă vă temeți de Spania de ce v-ați teme de America? Haideți! Nu vă temeți de America!
Măcar de ne-am căuta în ceilalți, imaginile noastre, proiecțiile noastre, umbrele, urmele, la urma urmei… Fie și numai astfel am depăși crusta noastră de nepăsare și, de ce n-am zice, de frică. După 48 de ani de comunism cu asta ne-am ales, cu un «leac de frică»: «Vezi, cum vorbești» să nu fii închis, să nu fii bătut, să nu fii trimis la vreun canal, să nu te audă El, să nu te dea afară din serviciu sau, cum zic studenții, să nu te cadă la examen.
Dar, oameni buni, lume! Lume! Lume universitară, dacă nici voi, apoi cine?
Fiecare avem, prin Christos-ul din noi, o balanță a adevărului, a dreptății, care ne arată pe «tâlharul cel bun» și pe «tâlharul cel rău». S-o folosim!
În relieful social în care trăim, cum m-aș întoarce în satul meu (fossatum), în pământul din care am fost făcut, netrecând vale și deal, nedorind?
Sau poate citiți? Trebuie, că bune cărți!
Înseamnă că mâine vom avea a ne întreba «Încotro, fratre?!»
Ion MIHAI
Editura Universității din București”.
* publicația a fost consultată la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, dar poate fi regăsită și la alte biblioteci precum Biblioteca Academiei Române sau Biblioteca Națională a României. Câteva dintre persoanele care s-au ocupat de apariția primului număr au fost: Luiza Palanciuc (redactor șef), Simona Basarab (redactor) și Constanța Titu (tehnoredactare computerizată).
** parte dintr-un citat din Biblie („Coelum sedes mea et terra scabellum pedum meorum/ Cerul este tronul meu și pământul este așternutul picioarelor mele”).
Sursa: „Încotro”, nr. 1, ianuarie-februarie 1994, p. 24.