Titu Maiorescu (1840-1917) a fost o personalitate complexă despre care dorim să subliniem aici o însușire rară, aceea de a fi fost rector atât la Universitatea din Iași, cât și la Universitatea din București, și se subînțelege, și profesor la Facultatea de Litere și Filosofie de la ambele universități.

La Universitatea din București, Maiorescu a fost profesor din anul 1884, până la ieșirea sa la pensie, în anul 1909. În acest din urmă an, au fost ținute mai multe manifestări pentru a sărbători momentul special de părăsire a activității universitare (au fost și încercări de a-l convinge pe Maiorescu să renunțe la această decizie, el alegând de fapt să demisioneze la începutul anului universitar (octombrie), și nu când ar fi împlinit 70 de ani, în februarie, atunci când era stipulată prin lege vârsta ieșirii la pensie).

Senatul Universității din București a delegat pe câțiva profesori care să țină discursuri în onoarea lui Titu Maiorescu (C. Dimitrescu-Iași, I. Bogdan, C. Dissescu, G. C. Dragu, G. Lazăr). Dimitrescu-Iași era rectorul Universității din Bucurșeti la acel moment, Bogdan, decanul Facultății de Filosofie și Litere, Dissescu, decanul Facultății de Drept, Dragu, licențiat al Facultății de Filosofie și Litere și profesor secundar de filosofie (vorbea în numele foștilor elevi ai lui Maiorescu), iar Lazăr în calitate președinte al Societății studenților în Litere, în numele studențimii. Maiorescu a fost convins cu dificultate să țină o scurtă lecție de închidere, după obiceiul din universitățile germane, la finalul acestor discursuri.

După ce Maiorescu a mulțumit colegilor săi profesori pentru această manifestare care-l onora, a ținut să precizeze de la bun început că mulțumește și studenților, pe care îi recunoștea, tot drept colegi:

„Cum să vă mulțumesc, domnilor colegi? Și când zic colegi, dați-mi voie să adaug îndată, că nu înțeleg numai pe profesorii acestei Universități, la a căror misiune am participat și eu, ci îmbrățișez împreună cu ei întreaga studențime universitară, pe care am privit-o și am primit-o totdeauna în mod colegial, ei – studenții – fiind deopotrivă colaboratorii mai tineri ai unor magiștri mai experimentați, dar cu toții deopotrivă «cives academici»; și dacă noi i-am înzestrat cu prisosul cunoștințelor noastre, ei ne-au întinerit pe noi cu prisosul entuziasmului lor, și nu știu cine au fost mai folosiți!”.

Foarte interesantă a fost și rememorarea pe care Titu Maiorescu a realizat-o despre perioada de început a profesoratului său (din anul 1862), cu detalii care arată în bună măsură și situația societății românești de atunci, nu doar de la Universitatea din Iași, unde a debutat ca profesor:

„Vorbiam la început de viața mea îndelungată, în decursul căreia s’a putut desfășurà firește o mai felurită activitate. Când am fost numit profesor la Universitatea din Iași în 1862 – eu împlinisem abià 22 de ani – bărbații cu o cultură academică erau la noi în țară prea puțin numeroși, pentru a fi vorba de o specializare a carierei lor. La fundarea Universității din Iași, în Octomvrie 1860, unul și acelaș profesor – o arată primul anuar oficial al acelei Universități – propuneà metafizica, estetica, etica, pedagogia, istoria filosofiei, și tot el, la facultatea juridică, dreptul natural, privat și public, dreptul ginților, dreptul public al Românilor și dreptul constituțional. Un prieten care în acelaș timp cu mine făcuse la Viena și la Paris studiile, însă el de inginerie, l-am găsit la Iași prezident de tribunal, și un fost general revoluționar dela 48 a funcționat ca ministru de culte în cabinetul conservator dela 1871.

Nu vă veți mirà dar, că și eu, care cel puțin venisem din străinătate cu două diplome, un doctorat în Filosofie și o licență în Drept, am funcționat întâiu ca magistrat la tribunalul Ilfov, am trecut apoi la Iași ca profesor de istorie și deabià în al treilea rând am fost numit la specialitate filosofică, pentru care mă pregătisem de pe când eram în liceu”.

Toate cele de mai sus au fost prezentate și pentru a sublinia progresul învățământului și științei, astfel încât la începutul secolului XX studenții Universității din București, în fața cărora Maiorescu se afla, aveau o șansă bună în a-și atinge propriile idealuri mult mai ușor. O atenție aparte era acordată acestor idealuri, despre care Maiorescu le transmitea studenților că trebuie să fie în beneficiul întregii societăți:

„Cred că singurul criteriu al adevăratei vocațiuni este următorul: interesarea caldă pentru acea parte a omenirei, asupra căreia ești chemat să lucrezi. Nu gândul la situația ta individuală să te hotărască, – căci aici vanitatea sau te miri ce alte porniri egoiste te pot înșelà, – ci gândul la ceilalți, în spre al căror folos este instituit în societate felul funcționării tale.

 […]. Nu școlarii sunt aici pentru noi – și mie care părăsesc astăzi catedra învățământului public, să-mi dați voe să mă adresez o ultimă dată la studenții mei ca la viitori profesori – nu școlarii sunt pentru profesori, ci profesorii pentru școlari. Aceasta vă place vouă, tineri studenți, când v’o spune un bătrân profesor. Dar lucrul important este că tot așà s’o înfăptuiți voi ca profesori față de viitorii voștri școlari”.

Activitatea de profesor nu era considerată de Maiorescu decât ca fiind una de mare responsabilitate, în care trebuia acordată atenție deosebită tuturor „învățăceilor”, pentru că în ciuda faptului că „nu toate tulpinele dau flori”, „unele sunt binecuvântate dela natură, la care descoperi deodată o impozantă înflorire deosebită”. Maiorescu a exemplificat această răsplată care poate apărea în activitatea unui profesor astfel:

„Ce fericit a trebuit să fie primul profesor care a dat de prima lucrare a școlarului Eminescu! Și ce fericit a fost cel ce vă vorbește acum, când la Trei-Ierarhi din Iași a dat de prima lucrare a școlarului său, Ion Creangă!”

La final, Maiorescu a mulțumit tuturor celor prezenți pentru posibilitatea de a ține o ultimă cuvântare din postura de profesor universitar, profesie pe care a slujit-o timp de un sfert de veac doar la Universitatea din București, după venirea sa de la Iași:

„Am terminat, domnilor, și nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc din inimă pentru prilejul ce mi-ați dat de a-mi luà rămas bun dela iubiții mei colegi, profesori și studenți”.

***, Serbătorirea Profesorului Titu Maiorescu la Universitatea din București în ziua de 22 noiemvrie 1909, București, 1910, pp. XXII-XXIV.