Zona C, este din apropierea Palatului Cotroceni și Universității de Apărare „Carol I”, fiind reprezentată în principal de Bulevardul Profesor Doctor Gheorghe Marinescu și de Strada Doctor Dumitru Bagdasar și Strada Profesor Doctor Francisc Iosif Rainer. Ultimele două străzi sunt parțial în pantă și flanchează Universitatea de Apărare „Carol I”, creând o frumoasă priveliște.

Este formată din următoarele străzi:

11 – Strada General Atanasie Demostene

Atanasie Demostene (n. 5 noiembrie 1845, Brăila – d. 27 mai 1925, București) a fost un medic militar și general de divizie român. A urmat studiile de medicină la București. În anul 1874, și-a obținut doctoratul la Montpellier. A fost profesor de fiziologie (1881-1885) și de chirurgie operatorie și anatomie topografică (1885-1919) la Facultatea de Medicină din București, medic șef al Spitalului Militar din Craiova (1902), inspector general al Serviciului Sanitar al Armatei (1905-1908) și decan al Facultății de Medicină (1908-1919). A contribuit la înființarea și organizarea Institutului Sanitar Militar. În anul 1892, a operat și a vindecat primul caz de abces cerebral traumatic.

În onoarea sa, a fost ridicat în anul 1929 un bust de bronz în curtea Spitalului Militar Central „Carol Davila”.

23 – Bulevardul Profesor Doctor Gheorghe Marinescu

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București – d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român. A studiat medicina la București (1882-1889), la laboratorul de histologie al lui Mihail Petrini-Galați, iar apoi la Institutul de patologie experimentală și microbiologie, sub direcția lui Victor Babeș. Manifestând de timpuriu un interes deosebit pentru studiul sistemului nervos, Marinescu a fost încurajat de Babeș să plece cu o bursă la Clinica lui Jean Martin Charcot de la Salpêtrière (1889). Și-a obținut doctoratul la Paris în anul 1897. A fost șef al serviciului de boli nervoase de la Spitalul Pantelimon și profesor de clinica bolilor nervoase și electroterapie la Facultatea de Medicină din București (1897-1938). Din anul 1919, a lucrat la Spitalul Colentina. Este considerat fondatorul școlii românești de neurologie, datorită contribuțiilor sale în domeniul fiziologiei, histologiei și al clinicii sistemului nervos. De asemenea, acesta a pus bazele cercetărilor experimentale asupra hipofizei. Este autorul mai multor lucrări de specialitate, printre care se numără monografia La Cellule Nerveuse, o lucrare de referință pentru neurologia universală, apărută la Paris în anul 1909, în două volume.

În anul 1954, în casa în care a locuit, din strada Sălciilor, nr. 27 (astăzi strada Thomas Masaryk), s-a deschis Muzeul memorial „dr. Gheorghe Marinescu”. După anul 1989, muzeul a fost închis și desființat, imobilul având astăzi o altă destinație. În curtea spitalului Colentina, a fost ridicat un bust în onoarea sa, realizat de sculptorului Mihai Onofrei.

24 – Strada Doctor Zaharia Petrescu

Zaharia Petrescu (n. 5 aprilie 1841, Alexandria, județul Teleorman – d. 16 decembrie 1901, București) a fost un medic militar și general român. A urmat studiile de medicină la București. În anul 1864, și-a obținut doctoratul în medicină la Paris. A devenit profesor de terapeutică la Facultatea de Medicină și Farmacie din București în anul 1870. În paralel, acesta a urmat o carieră militară, în anul 1868 devenind medic de regiment clasa I, cu grad de maior, și șef al diviziei a V-a medicale din Spitalul Militar Central. A participat la Războiul de Independență în calitate de medic șef al Corpului I Armată și medic șef al Marelui Cartier General al armatei române. Jurnalul său de campanie, Istoricul ambulanței Corpului I de armată activă – 1877, publicat abia în anul 1977, oferă detalii importante despre acea perioadă din istoria medicinii militare românești. Zaharia Petrescu a continuat opera lui Carol Davila de organizare a învățământului militar românesc la nivel universitar. A fost director al Institutului Medico-Legal din București (1884-1897), inspector general al Serviciului Sanitar al Armatei (1898) și general de brigadă (1893). Acesta a redactat mai multe lucrări, dintre care se remarcă Elemente de farmacologie (1868) și Elemente de terapeutică și materie medicală. A fost un precursor al chimioterapiei, promovând cu succes pe plan european metoda sa originală de tratare a pneumoniei cu doze mari de digitalină. În anul 1878 a fost trimis în misiune în Rusia pentru a studia combaterea epidemiei de ciumă din regiunea Astrahan.

În curtea Spitalului Militar Central „Carol Davila” se află încă din anul 1913 bustul în bronz al generalului Petrescu, realizat de sculptorul Gheorghe Tudor.

25 – Strada Doctor Iuliu Teodori

Iuliu Teodori (n. 27 iulie 1834, Roman – d. 28 aprilie 1914, București) a fost un medic militar și general român, cu studii de medicină în țară și în Germania. În anul 1858, și-a obținut doctoratul la Berlin. A început să lucreze în Spitalul Militar din anul 1863. Între anii 1869-1898 a fost profesor de patologie și terapie generală la Facultatea de Medicină din București. A fost medic al Palatului în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, iar din anul 1884 a devenit medic particular al Casei Regale. A participat la Războiul de Independență în calitate de medic șef al Marelui Cartier General. Între anii 1895-1898 a fost inspector general al Serviciului Sanitar al Armatei.

26 – Strada Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu (n. 30 octombrie 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un medic fiziolog și endocrinolog român. Acesta a urmat cursurile Facultății de Medicină și ale Facultății de Științe. A devenit doctor în medicină, chirurgie (1897) și științe (1899). Între anii 1900-1931 a fost profesor la catedra de fiziologie a Facultății de Medicină din București. Paulescu și-a îndreptat interesul către domenii variate ale fiziologiei, cum ar fi producerea febrei, coagularea sângelui hepatic, structura splinei, funcționarea glandelor hipofiză și epifiză. Cercetările începute în anul 1911 asupra metabolismului glicogenului și a diabetului s-au concretizat în anul 1921, când acesta a reușit să obțină un extract de pancreas, hormon pe care l-a numit „pancreină”. Deși a publicat rezultatele activității sale într-o revistă de specialitate din Belgia în anul 1921, atenția lumii științifice internaționale s-a îndreptat în anul 1922 către doi cercetători canadieni de la Universitatea din Toronto, F. G. Banting și John Macleod, care au pus în evidență același hormon, pe care l-au numit însă „insulină”. Aceștia au primit premiul Nobel pentru Medicină în anul 1923. Protestele savantului român și chiar recunoașterea erorii de către lumea științifică internațională nu au mai putut schimba situația.

În anul 1993, s-a înființat la București Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice „Nicolae Paulescu”. În anul 2001, lângă Facultatea de Medicină, pe bulevardul Eroii Sanitari, a fost amplasat o statuie a lui Nicolae Paulescu.

După întoarcerea din Franța, Paulescu s-a mutat din casa părintească în casa construită de unchiul său, negustorul Petrache Dancovici, pe strada Radu Calomfirescu, nr. 15. Casa, cunoscută datorită geamurilor sale „bombate”, a intrat de câțiva ani în renovare.

27 – Strada Doctor Dumitru Bagdasar

Dumitru Bagdasar (n. 17 decembrie 1893, Roșiești, județul Vaslui – d. 15 iulie 1946, București) a fost un medic neurochirurg român. A studiat la Facultatea de Medicină din București între anii 1913-1919, obținându-și doctoratul în anul 1921 cu lucrarea Contribuțiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic. A lucrat în clinica neurologică condusă de profesorul Gheorghe Marinescu la spitalul Colentina (1919-1927). La Spitalul Central de boli nervoase și mintale a pus bazele neurochirurgiei românești. Alături de soția sa, doctor Florica Bagdasar, a efectuat între anii 1927-1929 un stagiu de specializare în neurochirurgie la clinica profesorului american Harvey Cushing de la Boston. A fost profesor de clinică neurochirurgicală (1945-1946) la Facultatea de Medicină din București. Dumitru Bagdasar este autorul mai multor lucrări, printre care se numără Tumorile medulare (1939), Tuberculomul cerebral (1940) și Tumorile cerebeloase (1943). În colaborare cu Constantin Arseni, a elaborat Tratatul de neurochirurgie, care a apărut însă după moartea sa, în anul 1948. Fiind un simpatizant al ideilor de stânga, acesta a devenit ministru al sănătății în guvernul condus de Petru Groza între anii 1945-1946. În anul 1946, a fost numit trimis extraordinar și ministrul plenipotențiar al României la Washington, unde nu a mai reușit să ajungă din cauza unei boli necruțătoare care i-a curmat în scurt timp viața. După moartea sa, Florica Bagdasar a devenit noul ministru al sănătății, fiind prima femeie care a ocupat această funcție în România.

În anul 1975, Constantin Arseni, unul dintre elevii care i-a continuat munca în dezvoltarea neurochirurgiei în România, a fost înființat Spitalul Clinic „Prof. Dr. D. Bagdasar” din București. În anul 2001, denumirea spitalului s-a schimbat, devenind Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”.

Pe imobilul (momentan în renovare) din București unde au locuit soții Dumitru și Florica Bagdasar (strada Speranței, nr. 13), se află o placă informativă care amintește de realizările celor doi medici: „Aici au locuit începând din 1944 dr. Dumitru Bagdasar (1893-1946), medic neurochirurg, creatorul școlii românești de neurochirurgie, și soția sa, dr. Florica Bagdasar (1901-1978), medic, creatoare școlii românești de igienă mentală și neuropsihiatrie infantilă”.

28 – Strada Profesor Doctor Francisc Iosif Rainer

Francisc Iosif Rainer (n. 28 decembrie 1874, Rohozna, Austro-Ungaria, acum Ucraina – d. 5 august 1944, București) a fost un medic anatomist și antropolog român de naționalitate germană. A urmat Colegiul Sfântul Sava, continuându-și studiile la Facultatea de Medicină din București. A devenit doctor în medicină și chirurgie în anul 1903. A fost șef de laborator și de lucrări la spitalul Colțea (1906-1913), medic secundar la Sanatoriul de Tuberculoși de la Filaret (1907-1913) și profesor de anatomie descriptivă la Facultatea de Medicină din Iași (1913-1920). Ulterior, a devenit profesor de anatomie și embriologie la Facultatea de Medicină din București (1920-1941), profesor de anatomie artistică la școala superioară de Belle Arte și profesor de anatomie, chineziologie și antropologie la Institutul Național de Educație Fizică. Francisc Iosif Rainer este creatorul școlii antropologice românești și primul director al Institutului de Antropologie (1940-1944). De-a lungul activității sale științifice, a întreprins studii fundamentale asupra sistemului limfatic, inimii și structurii funcționale a organelor. Unul dintre asistenții săi a fost George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 1975. Rainer a studiat caracterele antropologice ale populației din diferite regiuni ale României, pentru lucrarea Anchete antropologice în trei comune românești din Carpați, apărută în anul 1937, primind premiul Oroveanu din partea Academiei Române.

În semn de recunoaștere a activității sale, în anul 2007 a fost reînființat la București Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer”.

*

„Dacă ne uităm pe harta No. 1 a Cotrocenilor, putem să ne dăm perfect seama de progresele făcute în ultimele decenii. În anul 1791, când statul major austriac a ridicat planul Bucureșcilor nu erau Cotrocenii din vale decât Cărămidării, „Zigel Schaleg”, vedi No. 3 de pe hartă N. 1 ceea ce confirmă și documentul nostru din 1744 noiembrie 25. Drumurile pe atunci apucau direcțiuni cu totul altele, decât cele de azi, pentru a merge în de la Mănăstire.

Din „Podul de pământ” azi calea Plevnei, apucă un drum la Podul Păliciu (cam în dreptul cazărmii Malmaison de azi) trecea peste Dâmbovița (No. 10) și de aici se bifurca: un drum (No. 12) apuca prin strada Erbăriei de astăzi spre Cotroceni din del și Grozăvești. Celălalt (No. 13) mergea cam pe unde este astăzi proprietatea Preotului Ilie apuca pe lângă locul Cuconei Luxița Văcăresca (de mai târziu) pe unde este astăzi Institutul de Anatomie, trecea peste strada de astăzi Carol Davila, mergea pe drumul din grădina Dr. Davila azi proprietatea Perticari, și de aici apuca drept pe marginea râului Domnei – pe din vale de mausoleul Principesei din curtea Palatului regal, dând în șoseaua Dragomireștilor (No. 8) ca de aci să se desfacă iar în 2: o ramură să apuce spre Palat și Mănăstire, iar alta spre București pe șoseaua Dragomirești. Din drumul (No. 13) care merge la Cotrocenii din deal, să vede un alt drumuleț (No. 13) ce duce la Grădina Marelui Ban Grigore Greceanu (No. 1).

Nu mai rămâne nici o îndoială că trebuie să mai fi existat încă un alt treilea drum, cari trebuia să ducă la morile Mănăstirii Cotroceni, ce erau înjugate cu cele ale Mănăstirii sf. Sava (No. 11), dar, se vede că inginerul neamț nu i-a dat destulă importanță lăsându-l neînsemnat pe planul său.

Această stare de lucruri durează până în anul 1850-1851”.

Sursa: Ionescu, G. M., Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) și Grozăvescilor, Tipografia și Fondarea de Litere Thoma Basilescu, București, 1902, p. 25 (planșa No. 1); pp. 108, 109.

*