„Orice bucureștean sau vizitator al Capitalei a observat desigur într-o plimbare pe Șoseaua Kiseleff prima clădire pe dreapta cum părăsești Piața Victoriei, marcată printr-un ciudat trunchi de copac aflat pe peluza din față, pus pe un soclu. Clădirea, construită într-un pur stil românesc, a fost ridicată în 1906 pentru a adăposti Institutul Geologic, instituție înființată chiar în acel an, fiind la acea dată a patra din lume. Avariat de o bombă în cel de-Al Doilea Război Mondial, imobilul a continuat să adăpostească Institutul Geologic până în 1950, când acesta a fost desființat din stupide rațiuni economice.

În anii 1970, în mod tăcut, un grup de entuziaști cercetători au început să se preocupe de ideea reînființării aici a unui muzeu geologic. Speranțele au fost însă spulberate de devastatorul cutremur din 1977, care a afectat clădirea, punându-se chiar problema demolării ei. Din fericire, în 1981, o dată cu înființarea Ministerului Geologiei a fost prevăzut pentru Institutul de Geologie și Geofizică sarcina de realizare a unei secții muzeale, existând posibilitatea de a demara repararea imobilului. Refacerea a însemnat o adevărată reconstrucție interioară sub vechea fațadă. Și s-a făcut cu teama permanentă de a nu atrage atenția celor ce circulau pe cele două artere limitrofe «prezidențiale», gata să spulbere cu un gest un monument de arhitectură.

În 1982 am fost anunțat de la primărie că trebuie să eliberăm imobilul întrucât urmează să primească altă destinație, ne spune geologul Ioan Folea, ministru în acea perioadă, funcție pe care a preluat-o după Revoluție. Am fost invitat să vizitez câteva clădiri cu spații inadecvate. Primejdia cea mai mare a venit în meomentul când s-a emis ideea creării aici a unui muzeu al vânătorii ce urma să adăpostească trofeele «primului vânător al țării», idee susținută mai ales de ilustra sa consoartă, iar la subsol, o cramă cu o bogată pinacotecă. Din fericire, prea ocupați cu afacerile personale, nu s-au oprit niciodată să vadă mai bine ce se întâmplă înăuntru așa că nu s-a luat nicio hotărâre definitivă. Dar, sub permanenta amenințare a deposedării geologilor de lăcașul lor tradițional, a început în 1985 organizarea Muzeului Geologic. Lucrul nu a fost ușor, căci s-a plecat practic de la zero, cu idei, colecții și experiență, lipsind tuturor cunoștințele și practica muzeală și cu atât mai mult a unui muzeu preconizat a fi un unicat mondial. Așa se face că în primii doi ani s-a lucrat «din mers», simultan cu reparațiile clădirii, la elaborarea proiectelor și realizarea lor, pentru ca începând cu 1987 să se treacă la un aranjamente definitiv. În momentul de față muzeul este aproape terminat pe două niveluri, în măsura în care se poate considera că un muzeu este vreodată gata, și se lucrează la amenajarea celui de-al treilea nivel, demisolul. Acest muzeu nu reprezintă o colecție de minerale, roci, fosile și minereuri, ca mai toate muzeele de profil din lume, ci a fost gândit ca un manual de geologie ilustrat, mai precis un muzeu al ideilor ce alcătuiesc în ansamblu disciplina ce are în grijă globul terestru.

Am răspuns invitației de a vizita acest muzeu înainte de a-și deschide porțile pentru publicul larg. Personal am avut prilejul să văd Muzeul aurului din Bogota – Columbia, Muzeul jadului din Singapore, care reprezintă termeni de comparație cu acest lăcaș care se dovedește de o prețioasă valoare științifică, conceput și realizat de un mare colectiv de cercetători devotat și entuziast de la Institutul de Geologie și Geofizică, specialiști de înalt nivel profesional și de o mână de graficieni, artiști plastici și desenatori, ce au lucrat cu mult sârg și dragoste pentru a avea acest monument ce propunem să se numească MUZEUL NAȚIONAL DE GEOLOGIE. Ion Lazăr”.

Sursa: „Adevărul”, 10 februarie 1990, p. 3.