„Anticariatele, porți permanente deschise bibliotecilor, au traversat în opresivul sistem ceaușist multe momente dificile. Dacă până în anul 1948 anticariatele românești erau în totalitate particulare, ulterior acestui an ele sunt reorganizate sub forma Anticariatului de Stat. Monopolul comerțului cu carte veche revenea, după naționalizare, în exclusivitate statului. La început, existența acestei instituții a avut unele avantaje: au fost recuperate și salvate mii de cărți vechi, periodice și alte documente grafice valoroase. Din nefericire, măsurile care țineau de «minirevoluția culturală» a lui Ceaușescu, începută în 1971 și întărită în special după 1974 au avut ca rezultat minimalizarea importanței anticariatelor. De altfel, marginalizarea anticariatelor începuse încă din 1965, când acestea au fost înglobate în cadrul Centrelor de librării. Totuși, în anul 1974 a apărut o lege privind patrimoniul cultural-național, care crea teoretic anticariatului posibilitatea apărării patrimoniului bibliofil. Din nefericire, normele fostului Consiliu de Cultură și Educație Socialistă nu țineau cont de criterii elementare de bibliofilie. Lipsind spațiile de depozitare și unele cărți vechi fiind greu vandabile, s-au trimis la topit numeroase valori bibliofile, de care proprietarii lor se dispensau pentru că, furia demolatoare a lui Ceaușescu avea printre altele ca efect imposibilitatea ca posesorii lor să le poată păstra în micile apartamente de bloc. Pe de altă parte, fondul secret cuprindea un fișier de 60 000 de titluri de cărți care erau interzise la achiziționat în anticariate!
Principala deficiență din acest domeniu, care persistă și azi, la jumătate de an de la declanșarea revoluției, constă în lipsa unui statut al acestei instituții. Dizolvarea anticariatului în Centrele de librării, ca servicii comerciale, a dus la reducerea treptată a acestei activități. În București, unde există o tradiție bogată, anticariatele s-au păstrat, dar în județele țării situația nu este defel îmbucurătoare. Rostul principal al anticariatelor este de a descoperi valori bibliofile, ori multe anticariate, în special cele din țară, se rezumă la un comerț cu cărți epuizate din librării și cu reviste de modă.
Inexistența unei legislații specifice pentru anticariat, devenit un fel de Cenușăreasă și asimilat cu librăria, are în continuare consecințe negative în planul protejării cărții de patrimoniu.
Astfel, cărțile din producția curentă au aceeași viteză de circulație cu tipăriturile apărute cu secole în urmă, iar stocul de carte este calculat în anticariat la fel ca în librării. Anticarul, care este sau ar trebui să fie nu numai vânzător și achizitor, ci și om de cultură, are în acest context o soartă ingrată. Anticarul este asimilat cu lucrătorul comercial, pus în aceeași poziție cu un vânzător de confecții sau răcoritoare! Iar expertul-anticar este asimilat cu achizitorul de sticle goale, fulgi și pene!
Specialiștii în domeniu au subliniat în repetate rânduri că se impune revenirea la statutul instituției naționale de anticariat și redarea pentru anticarul și expertul de carte veche locul pe care îl merită. Scopul acestei instituții este de a urmări circulația valorilor bibliofile din întreaga țară și de a valorifica și proteja patrimoniul național de carte. «Ar fi utilă constituirea unei comisii centrale de evaluare a bunurilor culturale din anticariate, spune dl. Florin Rotaru, specialist în carte veche. Sarcina acestei comisii ar fi să stabilească valoarea pecuniară a întregului fond de carte patrimonială, inclusiv al celui aflat în biblioteci, deoarece în depozitele acestora există cărți în valoare de cincizeci de mii lei înregistrate cu preț de inventar de cinci lei!». Ideea de mai sus semnalează un fapt real: valoarea fondurilor patrimoniale aflate în biblioteci nu se cunoaște exact, la ora actuală.
Reevaluarea fondului de carte al bibliotecilor, făcută de către bibliotecari este inoperantă, deoarece sarcina de a evalua o tipăritură revine de drept experților-anticari. Care este situația la ora actuală? Pentru tipăriturile de până la anul 1952 se ține seamă de vechime, raritate, ilustrație, legătură etc. În schimb, pentru cărțile de după anul 1952 nu mai funcționează nici un criteriu de analiză bibliofilă, evaluarea făcându-se prin aplicarea unui procent de cincizeci până la șaptezeci la sută din prețul imprimat pe carte. Practic, prin acest criteriu se face abstracție de valorile bibliofile și de patrimoniu create în toți anii de după 1952. Ceea ce este o absurditate a sistemului legislativ ceaușist susținută, paradoxal de afirmații ridicole ale unor teoreticieni liberali, aruncate în focul luptei electorale, după care, în perioada ultimilor 45 de ani din istoria României nu s-a creat nimic valoros în cultura română, deci nici în domeniul editorial.
Și pentru că sensul adevărat al muncii de anticariat este cel cultural, credem că se impune revenirea la statutul cultural al acestei instituții. Chiar dacă nu se va trece la o subordonare a anticariatelor de Ministerul Culturii, pentru că se poartă, nu-i așa, autonomia, credem că se impune totuși scoaterea acestora din sistemul comercial de servicii. Ideal ar fi ca instituția anticariatului să se unească cu Oficiul de patrimoniu și să devină o instituție națională care să evalueze toate categoriile obiectelor de artă veche. (În prezent magazinele de consignație, aflate în subordinea întreprinderii de comerț ICL Universal, achizionează și vând obiecte de patrimoniu din domeniul picturii, mobilierului, artelor decorative, artei medievale etc.). Ar fi o măsură prin care s-ar putea aplica și în România sistemul practicat în multe țări europene, în privința antichităților, care cuprinde pe lângă valorile bibliofile și pe cele de artă plastică și decorativă veche.
Florian Popa Micșan”.
Sursa: „Dimineața”, 28 iunie 1990, p. 4.
