„Începerea dialogului cu reprezentanții manifestanților din Piața Universității, susținători ai proclamației de la Timișoara, este, în clipa de față, datorită impasului în care s-a ajuns, o inițiativă absolut necesară. Dar câteva lucruri trebuie să fie foarte limpezi pentru toate părțile angajate în dialog. Ele trebuie sa fie limpezi și pentru poporul român aflat, dupa 50 de ani de suferință comunistă, în fața primelor alegeri libere. Și trebuie să fie limpezi și Europei Occidentale, aflată tot după 50 de ani în fața unei Europe de răsărit total transformată sau pe cale de a se transforma. Europei occidentale nu trebuie să-i fie indiferente (și, de fapt, nu-i sînt) evenimentele care se petrec acum la noi în țară, singura ei obligație fiind de a le înțelege așa cum sînt și nu cum i-ar conveni sau ar dori să fie.

Generînd două situații la fel de critice, impasul în care am ajuns este foarte grav și deosebit de periculos. Foarte grav, pentru că în lipsa unei Constituții, el distruge singurul cadru instituțional din țară, cel asigurat de Legea electorală. Deosebit de periculos, pentru că rupe consensul național, cel care a dus la elaborarea și aprobarea acestei legi, fiind singurul instrument viabil care îi poate garanta împlinirea prin alegerile de la 20 mai.

Practic, de două săptămâni de zile, România, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională și Guvernul provizoriu se află sub tentativa unei lovituri de stat continue, iar forțele politice, constituite sau nu ca partide, se dovedesc prea puțin pregătite pentru a face față unei atfel de situații critice fără precedent. Mai mult, cineva din partidele importante, în primul rând cele istorice, angajându-se într-o campanie electorală nesinceră și neloială, nu numai că nu se arată interesate de soluționarea acestei crize dar o și stimulează, alimentandu-i și întreținându-i izvoarele. Efectul acestei atitudini, am mai spus-o, este exact contrariul celui scontat: în clipa de față, partidele respective încep să-și piardă din credibilitatea politică și, implicit, din creditul urnelor. E un efect purtător de multe alte efecte, toate posibile, penultimul incluzând boicotarea sau nerecunoașterea alegerilor. Spun penultimul pentru că, în caz că el se va produce, va mai veni unul, definitiv, la care refuz să mă gândesc.

Pe de altă parte, impasul în care ne aflăm a mai generat o situație la fel de nedorită: a stimulat un nivel ridicat de propagandă externă împotriva Frontului Salvării Naționale, în mod deosebit în Franța și în Statele Unite. În Franța, de exemplu, presa nu mai contenește cu transimterea de neadevăruri «de la fața locului». Aceeași presă care, după ce mințise atat de mult, a organizat un colocviu exact pe tema minciunii, recunoscând că adevărul a fost manipulat (mai ales în cazul Timișoarei), pentru ca acum să o ia de la capăt. Aparte, televiziunea din această țară care, înțeleg că a prezentat mitingul de la Iași al F.S.N.–ului drept un contramiting.

România este, în aceste momente, paradisul nesperat al presei intermaționale care se poate instala unde vrea, fără să ceară nicio acreditare și având libertatea să spună orice.

Paradoxul, rezultat din combinarea acestor două situații, nu-i deloc fericit: partidele istorice, pe măsură ce-și pierd credibilitatea internă, par să-și sporească prestigiul internațional. Invers, pus într-o lumină nedreaptă, de defăimare în exterior, Frontul Salvării Naționale își consolidează indirect poziția internă. Stare de alarmă generală, pentru că poporul roman, dacă va fi lăsat s-o facă, va vota la el acasă, în patria sa și nu în Franța, nici în Statele Unite ale Americii.

Este nevoie, așa dar, de dialog. Numai că acest dialog nu pornește din ambele părți cu intenția de a găsii soluții. El sună mai mult a dictat, un dictat impus de această a doua putere în stat, puterea străzii. Pentru că așa și nu altfel stau lucrurile și trebuie să le recunoaștem așa cum sunt: alături de Legea electorală – acest cadru constituțional minim – alături de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională – care, cu toate scăderile și poticnirile, a asigurat un climat favorabil de lucru – și alături de un govern provizoriu – care a reușit în condiții extraordinar de grele să facă să funcționeze țara -, această a doua putere, cea a străzii- acționând exclusiv sub articolele și paragrafele proclamației de la Timișoara – încearcă să stabilizeze totul. Situație optimă pentru grupurile extremiste, care nu au nici un aport la triumful Revoluției, dar și-au adus acum, în aceste ultimele săptămâni, o contribuție directă la destabilizarea țării.

Nu cred că autorii proclamației de la Timișoara au dorit sau doresc această destabilizare. Sînt înclinat să cred că nu s-au gândit nici o clipă la așa ceva. După cum s-au gîndit, probabil, nici la însușirea brutală a acestui document, în primul rând de cei care nu au nici un merit în Revoluția din Decembrie și nici nu urmăresc consolidarea pe calea reformelor libere și democratice a acestei revoluții, ci însușirea ei pentru interese strict personale. Aici da, sunt de acord până și cu doamna Doina Corea, prima care a strigat «ni se fură revoluția». Dumneaei n-a spus încă direcția în care se săvârșește acest furt, iar după aceea, ca să fie sigură că nu se va întâmpla așa ceva, a trecut la fapte, instalîndu-se exact în direcția opusă și participînd personal, atît la Cluj, cît și la Timișoara (ca să fie credibilă), la strângerea de semnături în sprijinul acestui document, în încercarea de a substitui prin el Legea electorală, deci această mini-Constituție temporară, și de a invalida puterea provizorie, singura legală și recunoscută oficial pe plan internațional.

Luat în sine, textul proclamației de la Timișoara poate fi discutat în foarte multe feluri. E discutabilă pînă și elaborarea sa la aproape șaizeci de zile de la Triumful Revoluției, deci nu ca o emanație directă a evenimentelor, ci ca un act retroactiv motivat de alte evenimente. E discutabil, poate, și amănuntul că în tot cuprinsul ei, această proclamație supraapreciează evenimentele de la Timișoara – cum s-ar fi cuvenit – ignorând, în sfârșit, faptul că pe 21 decembrie, în solidariate cu Timișoara și pentru înfăptuirea aceleiași cauze, primii care s-au ridicat la București împotriva tiraniei comuniste au fost muncitorii marilor întreprinderi de aici, prezenți la mitingul din Piața Palatului (oricînd acest miting se poate repeta, cu exact aceeași oameni), moment hotărîtor pentru schimbarea destinului acestui popor; moment susținut imediat de tinerii  din Capitală și din multe alte zone ale țării. Căci în aceste zile fierbinți, trenurile au venit încărcate cu tineri revoluționari spre București și nu spre Timișoara, aici dîndu-se bătălia definitivă. Menționarea Timișoarei (însoțită de obicei de Revoluția de la…) de 24 de ori în această proclamație, pe cînd numele țării este menționat numai de 9 ori, iar cel al Bucureștiului o singură dată (la egalitate cu Moscova)  poate fi pusă pe seama unui orgoliu  geografic particular, motivabil istoric, etnic și cultural.  Jertfele de la București, Sibiu, Cluj, Arad și multe alte orașe și localități veștejesc acest orgoliu. Aceasta nu înseamnă însă că respectiva proclamație nu ar avea și nu va avea un rol important în desăvîrșirea procesului revoluționar și democratic din țara noastră. Însușirea acestei proclamații de cei care n-au participat la Revoluție, nici la Timișoara, nici în altă parte, mai ales însușirea de grupurile extremiste, îi întunecă litera, făcînd-o mai puțin eficientă. Situație în care singurii în măsură s-o apere sunt adevărații ei inițiatori și nu cei care, prin cele mai neașteptate tertipuri, culeg semnături în favoarea ei, transcriind liste cu locatari din blocuri, din diferite orașe și reținînd  pînă și numele șterse de pe crucile din cimitirele țării. Cu astfel de mijloace se poate ajunge oriunde, la orice rezultat, neapărat la haos, în nici un caz la libertatea pe care am așteptat-o cincizeci de ani pentru ca acum s-o negociem printr-un dictat al străzii. Fapt nepetrecut în nici o țară din lume, începând cu cele care,  din motive care le privesc personal, se uită, dar nu cu admirație, cu înțelegere sporită la această stradă care ar trebui să fie un templu de urbanitate și nu un spațiu de defulare insalubră.

Darie Novăceanu”.

Sursa: „Adevărul”, 8 mai 1990, p. 1.

[Ștefan Nedelcuță-Apope]