„Multitudinea evenimentelor post-revoluționare din țara noastră a evidențiat și o cerință stringentă și absolut necesară, în toate regiunile, din partea unor mase largi ale populației, privind structurile administrative necorespunzătoare ale teritoriului românesc.

Presa și, mai ales, unele manifestații locale au reliefat nemulțumiri față de situația actuală administrativă și solicitări de îmbunătățire reală a structurilor administrative, de redare a «ființelor» teritoriale și nominale localităților afectate sistematic în ultimii 40 de ani.

Diviziunile administrative ale teritoriului românesc au vechi rădăcini, existența lor pierzându-se, în adevăratul înțeles al cuvântului, în negura timpurilor. Unele mărturii arheologice și documente istorice atestă prezența pe teritoriul țării noastre a unei populații numeroase și stabile încă din epoca neolitică, organizată în formațiuni social-politice și administrativ-teritoriale, al căror prim rol era de a grupa locuitorii dintr-un anumit teritoriu în jurul unui conducător militar în vederea desfășurării unor activități productive militare sau religioase. Vechile triburi traco-getice nu erau altceva decât unități social-politice și teritoriale independente ale populațiilor ce trăiau pe aceste meleaguri, având ca centru o așezare întărită.

Cu timpul, constituirea de uniuni de triburi reprezintă un pas înainte spre o organizare mai bună teritorială, cu scopuri nu numai militare sau religioase, ci și de administrare a bunurilor materiale și a activităților.

«Romaniile locale», acele «Terrae Valachicae» apărute în perioada primelor migrații, erau și forme de organizare teritorial-administrativă ale populației băștinașe, cu scopul de apărare a pământurilor, de organizare și practicare a activităților. Ele au constituit nuclee de cristalizare a altor forme social-politice și administrative: cunoscutele cnezate, voievodate, ducate, țări.

Începând cu secolul XIII, având ca bază formele de organizare menționate mai sus, la sud de Carpați s-au dezvoltat, cu un caracter mai complex, unitățile teritorial administrative cunoscute sub numele de județe (sau judecii) (de la latinescul judicium), în Moldova unități similare numite ținuturi, iar în Transilvania, comitatele.

Județele, ca formațiuni teritorial-administrative, se dezvoltă și se generalizează în întreaga țară, conturarea lor teritorială axându-se pe vechile formațiuni specifice populației autohtone și având ca subunități așa-numitele plăși. Județul era condus de un «prefect» (din latinescul praefectus), iar plasa de un pretor (din latinescul praetor). În 1950, însă, teritoriul României este organizat, printr-o «imitație» «neinspirată», pe regiuni și raioane.

Apoi, în 1968, se revine la organizarea teritorial-administrativă bazată pe județe, menținându-se în linii mari structura antebelică. Trecerea la tradiționalele județe românești s-a făcut, însă, datorită necunoașterii conținutului noțiunilor de bază ale structurilor administrative specifice țării noastre (așezare, localitate, sat, cătun, oraș, municipiu, târg, comună, județ etc.) și a nefolosirii unor criterii aplicate, cu numeroase și importante carențe.

Cele mai evidente lipsuri au fost excluderea unor județe cu profunde semnificații în viața și în trecutul poporului român, ca Baia, Vlașca, Romanați, Muscel, Putna, Covurlui, Tutova etc., ca și desființarea nominală a numeroase localități rurale cu puternice rezonanțe istorico-sociale. Urmează o parțială modificare în 1981, când, printr-un decret al «Consiliului de Stat» emise pentru «îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului R.S. România», se desființează cel mai vechi județ al țării (sau unul dintre cele mai vechi) – Ilfov – și se modifică masiv județul Ialomița, apărând două noi județe – Giurgiu și Călărași, precum și un sector agricol (unitate administrativă fără nici o bază rațională, cu limite și denumire în totală contradicție cu normele, cu criteriile științifice de organizare administrativă a unui teritoriu), numit Sectorul agricol Ilfov.

Unele mici modificări teritoriale au mai continuat pentru extinderea Sectorului agricol și au fost operate și unele schimbări de nume, în special în județele Tulcea și Constanța.

În sfârșit, ultima «îmbunătățire administrativ-teritorială» (a se reține titulatura, care arată o mereu îmbunătățire, o nouă acțiune spre mai bun) are loc în aprilie 1989, având la bază aceleași vechi criterii și mod defectuos de lucru, stabilite nu se știe de ce comisie și de către care «specialiști».

Problema pe care s-au axat modificările administrative din 1988 și 1989 a fost, în mod evident, reducerea numărului de comune (având ca urmare trecerea a numeroase sate într-o componență administrativă eterogenă, fără nici un fel de «afinitate» cu reședința sau cu alte sate ale comunei) și, în special, a numărului de sate – localități de bază – prin așa-zisa lor «înglobare» la alte sate, precum și schimbarea denumirii multor localități.

Reducerea numărului de sate s-a făcut, în marea majoritate, prin dispariția numelui, așa-zisa «înglobare» reprezentând numai radierea denumirii nu și dispariția teritorială a așezării. Au fost, însă, și cazuri de «dezafectare» (sau demolare) a unor sate, fie determinate de «strămutarea» lor din zonele inundate ale unor lacuri de acumulare, fie din alte cauze mai mult sau mai puțin întemeiate. Anexa la Buletinul oficial din 1981, consemnând 34 de așezări în această situație (3 în județul Alba, 1 în Brăila, 1 în Caraș-Severin, 5 în Călărași, 6 în Constanța, 1 în Galați, 12 în Ialomița, 3 în Mehedinți, 2 în Timiș). Se pare că la apariția legii din 1989, a cărei publicare în Buletinul oficial nu a prezentat decât împărțirea pe județe și comune, fiind «ocolită» situația satelor (structura pe sate a comunelor a apărut totuși în buletinele județene, având o circulație locală și limitată), erau mult mai multe sate desființate, menționate numai în câteva buletine ca «sate care nu mai figurează în evidență, ca urmare a trecerii populației în alte localități». Nu avem, deci, o evidență completă a satelor desființate, dar iată câteva exemple extrase din datele existente: în județele Alba 9, Buzău 4, Covasna 2, Dolj 5, Hunedoara 6 (cu mențiunea: desființate sau în curs), Mehedinți 5.

În sinteză, «îmbunătățirea» administrativ-teritorială din 1989 a redus numărul comunelor de la 2705 la 2359 (la care se adaugă 23 comune care au fost declarate orașe; din care 94 au căpătat nume dublu – formate prin unirea a două foste comune), al satelor de la 13123 la circa 11620 (situația Sectorului agricol Ilfov nu a fost încă stabilită). Problema care se pune în prezent, destul de stringent, este aceea a unei adevărate îmbunătățiri administrative a teritoriului României, a realizării unei noi structuri administrativ-teritoriale bazate pe particularitățile fizice și economico-geografice, pe condițiile istorico-sociale și pe tradițiile componenței teritoriale românești. În acest sens, propunem următoarele:

– Comisia care se ocupă de această acțiune trebuie să fie compusă din specialiști care au tangență cu problemele lucrărilor de împărțire administrativă și care să cunoască bine noțiunile și aspectele specifice și să aibă preocupări în acest domeniu;

– Județele trebuie să înglobeze teritorii unitare și armonioase din punct de vedere geografic, istoric și social-economic, numărul și limitele lor ținând seama și de tradițiile recunoscute pretutindeni;

– O deosebită atenție trebuie acordată folosirii și aplicării corecte a noțiunilor implicate în definirea, delimitarea și nominalizarea unităților teritorial-administrative, ca și a localităților ca nuclee ce alcătuiesc respectivele unități;

– Revenirea la un număr rațional și eficient de comune, prin care să se realizeze o strânsă și armonioasă unitate socială și economică a satelor componente, o cât mai facilă și agreabilă administrație locală, de preferință comune mai mici, cu mai puține sate;

– Redarea «ființei» teritoriale și nominale a localităților care au fost «înglobate», ca și revenirea la acele denumiri cu profunde semnificații istorice, sociale și geografice. (Poate nu este lipsit de sens, să precizez că în 1973, împreună cu doi colegi, am publicat o lucrare intitulată «Indicatorul localităților din România» în Editura Academiei, în care au fost concentrate toate numirile purtate de localități începând cu perioada 1930-1935, ca și lista completă a localităților așa-zise «desființate și înglobate în alte localități» cu ocazia «îmbunătățirilor administrative» din 1964 și 1968, lucrare care poate fi de mare ajutor în momentul de față);

– Pe baza stabilirii unor criterii științifice de definire a noțiunii de oraș și de atribuire a acestui statut localităților din România, consider necesare revizuirea noilor orașe declarate în special în 1989 și atribuirea acestei «calități» și altor localități;

– Pornirea la noua acțiune, de organizare administrativ-teritorială, de la situația administrativă dinainte de aprilie 1989;

– Întocmirea structurilor administrative să fie considerată proiect, după care sub forma de hărți sau de tabele pe județe să fie difuzate prin presă spre discuție locuitorilor întregii țări și apoi, numai în urma analizei observațiilor critice și propunerilor, să se treacă la definitivarea împărțirii administrative.

Prof. dr. Ion Iordan”.

Sursa: „Dreptatea”, 26 mai 1990, p. 2.

[Vlad Mihăilă]