„Motto: «Ce or să zică colegii mei intelectualii?» Elena Ceaușescu, cândva

N-am să spun că un grup de intelectuali de rasă, mânat de un instinct pervers, vinde adevărul cu ocaua mică și se vinde în același timp pe sine.

N-am să spun că anticomunismul furibund și fără despărțirea binelui de rău nu este decât un fascism mascat sau, cel puțin un germene pentru ciuma brună. N-am să spun că intoleranțe și excese există numai într-o singură parte, pentru că nu există o singură extremă și pentru că, e bine știut, o extremă nu face decât să o cheme pe cealaltă. N-am să spun toate acestea pentru că fiecare își alege adevărul pe măsură. Dar, din păcate, alegem prea puțin un adevăr bazat pe fapte, pe evidențe și pe rațiune și prea mult alegem acel adevăr care ne convine și pe care dorim să-l auzim (se vor găsi binevoitori care să-l rostească mai punând un accent, mai uitând o virgulă).

Și totuși, s-a creat în rândul intelectualilor un țarc sinonim cu cel din Piața Universității. În prea multe părți apar «state în stat», care își cer o naivă și imposibilă evadare din propria realitate.

Este o expresie a neputinței de a-și depăși propria lor condiție, pentru că poți face unul sau mai mulți pași înainte, dar a face un pas înapoi numai pentru a face ceva și pentru a fi cineva reprezintă o mutilare a conștiinței, este un gest disperat al unei crize de identitate. Altfel, cum se poate prostitua într-atât un intelectual strigând în cor până la delirul colectiv: «jos» sau «moarte»? Cum poate coborâ rațiunea la nivelul pumnului băgat în gură, la nivelul isterizării și al scandării interminabile? Cred că nici Ceaușescu nu a avut parte de asemenea depășiri de plan în materie. Dar oare decorul nu-i spune nimic unui asemenea intelectual? Cum poate accepta el înregimentarea gândirii în batalioanele de șoc ale neobișnițarismului de la Universitate, care pătează pentru multă vreme obrazul lui Eminescu. Cum se mai poate auzi glasul rațiunii și judecata de finețe acolo unde orice suspin este acoperit de decibelii megafoanelor?

Se practică greva foamei (e la modă). Oare nu se practică și greva gândirii? Dar greva prieteniei, a iubirii, a sincerității? Pentru că o grevă a privirilor în ochi există sigur, ca și cea a strângerilor de mână bărbătești. Și mai există, cu siguranță, acest sindrom al disidenței post-festum, un complex de vinovăție amestecat cu unul și mai evident de acuzare, de opoziție cu orice preț. Oricine se poate situa în opoziție dar un intelectual mai mult ca oricare altul are datoria să se păstreze la mijlocul balanței, la egală distanță de poli și, mai ales, la cuvenită distanță de promiscuitatea morală. E nevoie, cum spunea Mircea Dinescu, de puțină decență (măcar puțină). Există desigur multe semne de întrebare, există desigur și negații, dar viața nu poate fi numai o imensă negație, o negație la infinit în virtutea inerției și a subsolului. Viața este mai ales o construcție, iar intelectualul este cel care creează valori, nu cel care le neagă la nesfârșit. Să învățăm să spunem și «Da», nu numai «NU».

Eugen NISTOR”.

Sursa: „Dimineața”, 31 mai 1990, p. 2.