„SCENA

Am rezistat multă vreme tentației rezervației libere de neocomunism din Piața Universității, suficientă fiindu-mi partea de țară liberă de comunism. În consecință, îmi petrec week-end-ul în fața televizorului neavând nici pe departe nasu’ cârn și fruntea largă ale domnului Sorin Roșca-Stănescu de la atât de libera «Românie Liberă» pentru a avea tupeul să primesc o Audi super nou-nouță ca preț al defăimării și injuriilor la adresa domnului Ion Iliescu sau să mă pozez la lumina zilei cu crema legionară aflată aiurea în R.F.G. sau Canada. M-am amuzat, ca toată lumea, de show-ul doamnei Stela Popescu cu de-acum cunoscutul partener Arșinel, după care «Actualitățile» ne prezintă un somptuos jilț, stil florentin, în care un alt deja cunoscut vicepreședinte al Asociației foștilor deținuți politici, camaradul Constantin Ticu Dumitrescu – în fond și închisoarea pentru activitatea legionară tot de deținuți politici ține, în situația actuală atât de confuză valoric la noi – plecându-și cu sfială feciorelnică ochii dinapoia lentilelor de la noii săi ochelari franțuzești, marca Christian Dior, ni se prezintă în postură de purtător de cuvânt al consecvenților revoluționari din Piața Universității, dându-ne de înțeles că domnia sa nu este dispusă să antameze prea curând dialogul cu, zice, «conducerea provizorie a țării». Nu e de glumă, mi-am spus și eu la rândul meu, aducându-mi aminte că domnul Ticu Dumitrescu a fost implicat în acel faimos caz Jijie Ion și organizația «Frăția de cruce» prin anii ‘50 de la Politehnică, organizație cu certă activitate legionară și de care participare se pare că a fost și este foarte mândru și acum, unde l-a avut coleg întru glorioasă acțiune pe domnul Octavian Rădulescu, cel care și-a permis, cu atâta nonșalanță, să acționeze în judecată pentru «instigare la violență» pe conducătorii – chiar și provizorii – ai țării. Să știi că «Frăția de cruce» m-a străfulgerat un gând, vrea să-și continue studiile, in corpore, în Piața Universității, organizând aici un puternic cuib studențesc. Iată-mă deci într-un plăcut sfârșit de săptămână de mai luând calea spre piața cu pricina pentru a vedea revoluționara comedie în sensul în care Dante atribuia divina superbei sale capodopere. Lume multă – ca la piață -, spectacol în centru, privitorii pe margine, actorii la balcon și bișnița peste tot. N-apuc să ies din stația de metrou că sunt luat în primire, integrat rapid în atmosferă și purtat pe aripile boemei tip «cenaclul Flacăra al tineretului revoluționar». Deocamdată nu e slăvit conducătorul, rolul urmând să și-l dispute mai mulți cârmaci în devenire, de la sus-numitul balcon al Facultății de geografie-geologie, ales parcă simbolic de preopinenți. Puști, cam prea colorați, înjură de zor F.S.N.-ul într-un limbaj și mai colorat și-ți oferă agresiv ziarul bineînțeles «Dreptatea» sau, în cel mai rău caz, «Liberalul», (Social-democrații, se pare, nu dispun de resurse competitive cu celelalte două istorice partide! Un fel de rudă săracă – domnul Sergiu Cunescu!) Și: «Ia, sendiviciul cu salam, neamule; ia clătita, ia sucul de la gheață». Țigările sunt într-o gamă variată: de la Carpați «fără» (10 lei, bineînțeles!, în condițiile pieței libere care încurajează inițiativa particulară) și merg până la Kent și Dunhill (evident, o foaie jumate!, mai ales că cererea există și oferta abia poate s-o satisfacă). Conștient de risc, din pură curiozitate, încerc să negociez prețul unui sandviș cu salam, nu-i văd culoarea, dar după mirosul înțepător presupun că l-a mai oferit și cu zile în urmă. «Ce, vere, nu-ți place? Sau ești de la F.S.N.?» De plăcut mi-ar place dacă aș avea cea mai mică garanție că s-a efectuat fie și un sumar control organoleptic asupra produselor alimentare oferite aici. Graba mare de a-l vedea pe nea Ticuțu în jilț mă făcuse să sar peste masa de seară și eu n-am pentru ce să fac greva foamei. «Auzi, fă, un fesenist ca ăsta care nu cumpără a pus într-o seară otravă de era să moară o doamnă aici». Nu știu dacă fesenistul anonim a picurat otravă peste oferta culinară a interlocutorului sau soarele de început de vară a fost de vină.

ACTORII

La microfon, o voce viguroasă consultă publicul dacă să aibă sau nu dialog cu domnul Iliescu. Din când în când, câte o umbră se strecoară la balcon din interior și-i mai vâră câte-un slogan fabricat ad-hoc pe care oratorul nostru îl rostește cu sârguință. «Este Dumitru Dincă», îmi răspunde cineva privirilor mele întrebătoare (și eu care credeam că de la declararea grevei foamei de-abia poate să-și tragă sufletul… dar, mă rog, necunoscute sunt puterile interioare și cele de sprijin extern). Încheie cu «unitate», «democrație», inevitabil strigă și «Timișoara», iarăși «unitate», mai adaugă și un «fraților, să luptăm», după care trece să-și continue greva foamei. Următorul vorbitor, un tânăr cu cozoroc verde și cămașă cadrilată informează auditoriul că este așteptat domnul Marian Munteanu («ăla cu barbă și față lungă ca de cal», zice o voce în întuneric către mine). Tânărul se recomandă Daniel Oneghină sau O. Neghină (mă rog, n-are importanță!). După care își încheie discursul anunțându-ne că n-am venit degeaba că «acum o să ascultați un disident veritabil» – domnul Ioan Buduca. Domnia sa este un modest: primele cuvinte – prima surpriză! Zice că nu-i disident veritabil pentru că nu poate să vorbească liber decât după text scris (!!!) și scoate o hârtie pe care o agită convingător în fața mulțimii – care nu știu ce înțelege. Pare și cam agasată de logica sinuoasă și cam încețoșată a domnului Buduca ce se retrage discret oferind locul unei «autentice disidente», colega sa Maria Marin. «Autentica» nu mai apare. Apare iar studentul cu cămașă cadrilată care-și cere scuze de spusele dlui I.B. că «de-aia e democrație să spună fiecare ce vrea», drept urmare invită asistența să aplaude și când îi place și când nu-i place. Asistența se conformează, aplaudă în neștire, spectacolul e frumos, afară e cald, e vară, mai e până la miezul nopții când se închide metroul.

În sfârșit vedeta serii, Marian Munteanu își face apariția, își înăbușă cu greu un căscat și-și pregătește cuvântul cu măsuri democratice de ordin organizatoric. Zice: «Domnu’, ce se întâmplă acolo jos?» Asistența încearcă să se ridice pe vârful picioarelor să-l descopere pe «dl. cu cămașă albastră», ne precizează M.M. Nu se întâmplă nimic, înțelegem că domnul cu cămașa albastră părăsește asistența și M.M. își poate concentra atenția asupra mulțimii nerăbdătoare să-i asculte aserțiunea de valoare. Care va să zică, zice M.M., dl. Andrei Pleșu, ministrul culturii, depune efortul să se desfășoare luni, și, l-a asigurat pe tovarășul Munteanu, că dialogul ar putea avea loc luni. Vreți dialog, întreabă democratic dl. M.M. subliniind sentențios că asta-i esența democrației: să consulți masele. Mulțimea urlă: unii «da», alții «nu». «Vreți», conchide la fel de democratic dl. M.M. (are practică și stofă, că doar nu degeaba a fost pecerist din fragedă pruncie/studenție și secretar al defunctei uascr pe facultate, funcție mică, dar avea timp să crească, băiatul!). «Și acum, continuă tovarășul M.M., când vreți să aibă loc dialogul? Dimineața sau după-amiaza». «Dimineața», «după-masa», strigă alții. Cineva propune, plictisit, trei și jumătate dimineața. «Deci, dimineața, conchide la fel de democratic M.M. La ce oră?». «Zece», răspunde un grup dinspre Teatrul Național, unde sălășluiesc corturile organizației «16-21 Decembrie», în fața cărora o lozincă nu ne mai pare de glumă «Revoluție sau război!». Tov. M.M. conchide sentențios: « Bine, ora 10». Grupul dinspre Arhitectură revine: vrea ca dialogul să fie după-amiaza. Popular sau pentru popularitate, M.M. cade cu ultimii la o înțelegere: « bine, la ora 19». « Și-acum, o altă problemă, se desfășoară filosofic M.M., unde vreți să aibă loc dialogul? Aici în Piață sau la Televiziune?». Opțiunile sunt iarăși împărțite, înțeleg că cei dinspre Arhitectură sunt mai avantajați, vor la Televiziune. «Bine, la Televiziune, să ne vadă toată lumea, că asta-i democrație (!!!). Deși, adaugă M.M., cuprins de remușcări democratice, decizia finală o luăm mâine, duminică! O delegație, zice M.M. ca să fie reprezentativă trebuie să aibă 7-8 persoane, cu oameni deștepți, care să ne reprezinte în fața celor 600 de delegați» – nu înțeleg unde reuniți, asta înseamnă să nu fi semnat condica seară de seară în piața care, zice M.M., este de-acum istorică (am mai auzit eu de discursuri și evenimente și locuri istorice!). Deci, din delegație, au propus cei 600, să facă parte 3 reprezentanți ai Societății «Timișoara» – nu-i cunoșteam profilul științific și pentru neinițiați nu a fost adus la cunoștință. Adică, zice M.M., prietenii mei George Șerban, Dorin Mihiț și un alt prieten al cărui nume nu mi-l aduc aminte acum» (?), «Popovici», îi suflă mulțimea. «Mulțumesc, prietenul meu Popovici, domnul Gabriel Liiceanu, domnul Stelian Tănase («ăsta trebuie să fie de la grupul de zâzanie socială»), alți prieteni ai mei și bineînțeles eu, ca reprezentant al dumneavoastră, al celor de aici, din Piața Universității». Sunt orele 22.45, spectatorii, unii dintre ei, se îndreaptă discret spre metrou. «Victorie», strigă M.M., rechemându-i la ordine pe cei din zonele periferice care nu sunt prea disciplinați, unitate, până acum, zice M.M. au semnat proclamația 27 de partide «nu știu câte sindicate» și numeroase alte organizații (băiatul ăsta e student la Filologie!) adică, precizează, 4 milioane de aderenți la documentul cu pricina. Nu trebuie să fii expert în aritmetică să observi diferența între cifra lui D.D. – 6 milioane – și cea a lui M.M. – 4 milioane. Două milioane s-or fi răzgândit, sau mijloacele de computerizare a datelor le-au jucat vreo festă? Nu e treaba noastră. «Suntem puternici, conchide M.M., suntem deștepți, printre noi sunt foarte mulți deștepți, nu puteam intra toți în delegație» (raison!). Următorul orator – anonim – are tren la ora 1, se grăbește, nu are timp să vorbească prea mult (slavă Domnului!), dar nu ne poate părăsi înainte de a ne informa că la întâlnirea dlui. Iliescu de la Petroșani au participat doar 2300 (fix!) de alegători, dintre care o parte s-au răzgândit ulterior

Crainicul se schimbă: e blond și pare cu accent de moldovean. Vom asista, ne spune, la un moment deosebit. Ne va prezenta două colege: poeta Angela Marinescu, care încă din 1977 s-a opus realegerii lui NC și a inițiat înainte de congresul al XIV-lea o moțiune de protest la care a participat și celebra Doina Cornea Iuhaz, ca și actualul ministru adjunct al culturii, Dan Petrescu (a nu se confunda cu fotbalistul cu același nume!). Hm, ce-o gândi doamna Cornea despre rolul său în acest trio?! Mă liniștesc repede, doamna Cornea a plecat la Cluj, după ce-a anunțat în seara zilei de 8 mai că începe o grevă a foamei în locuința sa personală, ferită de eventualele priviri indiscrete ale celor aproape 300 de ziariști străini care șomează în Intercontinental, așteptând evenimentul de senzație. Dna. Cornea nu a uitat să ne spună că va pune capăt acțiunii sale revendicative pe data de 19 pentru a se putea prezenta la alegeri.

Angela Marinescu ne spune că aceeași inimă bate și la Timișoara, la Praga, la Moscova, la Budapeste (uită Varșovia, nu contează) și că la noi nu putem face opinie separată (n. red.: Doamnă Marinescu, Revoluția română nu înseamnă o stafie care bântuie prin Europa de est! N-aveți dreptul să ne jigniți morții și eroii și prin aceasta un întreg popor pe care spuneți că-l reprezentați!). Apare și autentica disidentă – Maria Marin – care dă dovada întregului său talent în fața asistentei care ascultă, încremenită de uimire, că «un dialog nu înseamnă un monolog în deșert». Crainicul de serviciu se prezintă în cele din urmă – este dl. George Pruteanu de la revista «Cronica». Pentru câteva momente prezintă un «reportaj în manieră fesenistă». Cităm: «Este căutat celebrul bandit Octavian Paler pentru două violuri și alte fapte la fel de grave (o fi făcând aluzie involuntară la vremea când domnul Paler combătea în primele rânduri ale nomenclaturii pentru cultul Ceaușescu? Să fie vorba de același Paler care prin anii ‘70 își mustra confrații mai tineri în ale gazetăriei la școala interjudețeană de partid din strada Orlando că ziariștii străini îl înțeleg și-l prezintă mai strălucit pe conducător decât cei prezenți la cursuri? Să fie același redactor-șef al R.L. care-l compara pe Ceaușescu cu Garibaldi și Bălcescu, când lăudătorii de profesie abia-și ascuțeau condeiele?!). Că dl. Petru Creția a tradus din latină și a scris ceva despre unul Eminescu». Mulțimea aplaudă, mai ceva ca la Jean Constantin și domnul George Pruteanu pleacă împovărat de glorie spre Moldova. Vine și-un profesor Pisică de la liceul «Bălcescu» care, peste două săptămâni, se va numi «Sava», zice domnia sa, că Bălcescu nu merită (n-aș vrea să fiu elevul dvs., don’ profesor, nici măcar în recreație) care în numele a 27 de colegi aderă și el la «proclamația» sus-numită. Mai vine un doctor din Brăila care ne dă informații ample cum a fost cu agresiunea împotriva dlui. Cîmpeanu, îndelung pregătită de poliție. Cică, înainte de vizita candidatului liberal, poliția ar fi strâns toți nebunii irecuperabili și fără discernământ  (dle. doctor, ce nebuni sunt ăia cu discernământ?!), i-ar fi instruit bine și la sfârșitul întrunirii din sala de cinematograf la care au participat peste 1000 de persoane, altele – nu știm câte așteptând în van în stradă – i-ar fi asmuțit pe acești nebuni care, curios de această dată, dau dovadă de discernământ parțial: adică comit agresiunea, dar împotriva domnului Eugen Mailat și nu a dlui. Cîmpeanu care scapă – obraz subțire – nevătămat. Autoritățile din Brăila mai fac și alte matrapazlâcuri, dar domnul doctor luptă nu pentru a salva bolnavii, ci matrapazlâcurile.

Programul mai trebuie și diversificat, altă voce, venită parcă în fugă – un cântăreț de muzică folk – după un turneu glorios la Severin și Herculane -, a aterizat în piață la cererea publicului. Se cântă ca la cenaclul «Flacăra»: «Trăiască, trăiască, trăiască, Moldova și Ardealul și Țara Românească». Mulțimea e destinsă, e un superb cor patriotic, se aprind torțe din ziarul istoric («Dimineața» și «Azi» nu se vând în perimetrul acela!). E voie bună generală, alt cântec «Ocrotește-i, Doamne, pe români», și acum înțeleg nevoia tineretului de a se descătușa, de a cânta, de a-și face cunoscute sentimentele. Așa izbutea pe vremuri Păunescu să electrizeze masele, care-l cântau nu pe cârmaci – de cântat îl cânta Păunescu – ci-și cântau cântecele vârstei, dorurile de țară și de libertate. Din păcate, manevre – atunci, manevre – acum pe seama candorii și purității unui tineret care într-adevăr nu mai vrea comunism. Domnul Ticuțu și compania își dormeau somnul, visând la frăția de cruce legionară.

(va urma)”.

Sursa: „Dimineața”, 16 mai 1990, p. 6

[Alexandru Cîță]