„Din noi toți cei care formăm redacția acestui ziar sunt singurul care-mi pot permite să afirm că vă cunosc cu adevărat. V-am cunoscut pe voi, cei de pe stradă, din familie dar mai ales v-am cunoscut și am aflat cine sunteți, ce gândiți și ce vreți atunci când la ora schimbului gurile de mină vă înghit trimițându-vă în străfundurile pământului de unde va să vină la lumină, prin truda voastră, cărbunele.
Într-o perioadă, pe care azi o recunosc ca pe una dintre cele mai neplăcute ale vieții mele am trăit și muncit alături de voi. La Anina (sectorul II vest) și la Mehadia am coborât de zeci de ori odată cu voi în măruntaiele pământului. Nu mi-a plăcut! Nici vouă nu vă plăcea din cale-afară de mult. Pentru fiecare om există o soartă. A voastră a fost aceasta. Din generație în generație v-ați înrobit la munca de Sisif a subteranului. Truda voastră se citește în nenumăratele cute și riduri pe care de tânără fața voastră le capătă.
Or tocmai de aceea am certitudinea că voi sunteți cei care cunoașteți ca nimeni alții valoarea cea mai de preț pe care natura ne-a dăruit-o: VIAȚA.
Nu pot să uit cum la fiecare intrare în subteran voi minerii vă închinați la Dumnezeu dorința de a vă întoarce teferi la lumină și la familiile voastre. Vă este frică de MOARTE la fel de mult ca nouă tuturor.
Într-o zi v-am văzut fugind înfricoșați de iminența spectrului morții care se numește oxid de carbon. Eram și eu acolo la 1050 metri adâncime în pământ. Cărbunele se autoaprinsese și gazul ucigător degajat ne putea duce pe toți în lumea lui Thanatos. Când, disperați, am reușit să ajungem la lumină, ne-am îmbrățișat fericiți. TRĂIAM!
Vai cât de scumpă ne era atunci tuturor VIAȚA!
Anii au trecut. De la răsturnarea clanului Ceaușescu în 22 decembrie și până acum v-am revăzut de trei ori pe străzile Capitalei. Regretabile revederi. De fiecare dată, dar, mai ales, în aceste nefericite zile de 14 și 15 iunie ați reușit să-mi înlocuiți puțin câte puțin sentimentele vechi de stimă și respect pe care vi le purtam, cu altele, de incertitudine și dezgust. De stupoare și silă.
Unde sunt oare minerii pe care i-am cunoscut eu? Cine și de ce v-a maltratat într-atât conștiințele încât ați ajuns să fiți asemănați în aceste zile pe străzile Capitalei cu haitele de lupi care iarna, însetați de sânge, coboară din păduri pentru a ataca oamenii la drumul mare? Unde oare ați aruncat demnitatea voastră sfântă de oameni ce prețuiți adevăratele valori ale acestui neam?
Ce miasme turbate v-au întunecat mințile dându-vă acea furie barbară de a distruge valori incalculabile din două centre de știință și cultură bucureștene? Ce rău v-au făcut laboratoarele, atelierele sau sălile de curs cu tot ce adăposteau ele? Cum vă vor privi de-aici înainte copiii și nepoții voștri care poate mâine vor veni și vor dori să învețe aici?
Ce demon satanic v-a ridicat brațul înarmat împotriva unor ființe aflate în imposibilitatea de a vă riposta cu ceva? Cum oare poți deveni criminal TU cel care în munca pe care o depui te lupți permanent cu pericolul MORȚII și tocmai de aceea iubești nespus de mult VIAȚA? Cum și de ce?
Ți-am pus multe întrebări, muncitorule miner. Te rog răspunde-mi dar în primul rând răspunde-ți ție. Destinul a făcut ca acesta să fie unicul tău mijloc de a deveni intelectual în cadrul propriei tale conștiințe. Gândind. Te îndemn acum dincolo de ceasul al doisprezecelea – GÂNDEȘTE!
Cristian PÎRVULESCU”.
Sursa: „Viitorul”, 21 iunie 1990, p. 1, 2.
[Vlad Mihăilă]