„Pluralismul ideologic și pluralismul politic nu mai întâmpină obiecții. Să admitem atunci și pluralismul istoriografic.

Se cere astăzi istoriei, Adevărul. Firesc, după atâtea decenii de minciună. Ar fi poate corect să i se ceară istoriei să nu mintă. Adevărul, vreau să spun. Un singur adevăr, indiscutabil și absolut, nu i se poate pretinde. Istoria, de altfel, nici nu îl poate oferi, iar noi pretinzându-l n-am face altceva decât să preluăm vechile tipare mentale ale totalitarismului.

Suntem, încă, prizonierii unei iluzii care a prin corp în secolul trecut: iluzia unei singure istorii. Ea s-a născut într-o vreme – dominată de un optimism științific sumar – când toate îtnrebările cereau (și primeau) răspunsuri clare și definitive. Istoricii au ajuns atunci la concluzia că trecutul se rezumă la o succesiune de evenimente, încremenite odată pentru totdeauna în litera documentelor. Misiunea lor era aceea de a extrage din arhive tot ceea ce izvoarele puteau oferi, reconstituind astfel, în deplinătatea sa, trecutul umanității. Atunci când fondul documentar avea să se epuizeze, istoria însăși va fi încheiată, asigurau Langlois și Seignobos în vestita lor Introduction aux études historiques (1897), în care se spunea tot ce se putea spune la vremea respectivă despre istorie și despre meseria de istoric. Pornind de aici, s-a instaurat un cult al documentului și al evenimentului și mai ales al identității dintre cele două, documentul nefiind altceva decât înregistrarea perfectă a evenimentului.

Era o formă de intoleranță, benignă totuși, în comparație cu tirania istoriografică marxistă, apărută în același context mental, decurgând din plăsmuirea unei scheme evolutive imaginare, care ar fi condus umanitatea treaptă cu treaptă, pe toți, suind la fel aceleași trepte, din «comuna primitivă» până la comunism. Marxismul, cel puțin teoretic, nu părea interesat de latura evenimențială a istoriei, ci de evoluția structurilor social-economice, evoluție care – potrivit demonstrației sale «științifice» – nu putea duce decât la societatea comunistă.

Nimic mai diferit la prima vedere decât aceste două istorii, una cultivând până la abuz, detaliul evenimențial, cealaltă respindâng aerul rarefiat al unor concepte abstracte. Și totuși, între ele s-a produs un mariaj ciudat, istoricii proclamați marxiști au cultivat foarte adesea – și îndeosebi acolo unde marxismul s-a aflat la putere – un evenimențial politic simplist, lăsând altora, mai puțin marxiști, sau chiar nemarxiști, privilegiul (îndoielnic) de a gândi asupra unor concepte marxiste, eventual utilizabile. Nu formulăm deloc un paradox afirmând că, cel mai puțin marxiști dintre istorici au fost tocmai istoricii marxiști.

Explicația acestei anomalii apare destul de simplă. În ciuda interesului declarat pentru structurile profunde și mecanismele sociale ale istoriei, marxismul s-a constituit, în realitate, ca o filozofie «practică», vizând un singur obiectiv major: puterea, modalitatea preluării și menținerii puterii. Restul nu era nici mai mult nici mai puțin decât un alibi, subordonat acestui scop esențial. Ca instrument «științific», marxismul lasă impresia că ar privilegia o istorie structurală, dar prin voluntarismul politic și economic care îi definește esența ultimă, duce inevitabil la o istorie politică îngustă, scandată de evenimente memorabile și personalități «pozitive», o istorie cumplit deformată, așezată silnic de-a lungul unicei linii îndreptată spre comunism.

La toate acestea s-a adăugat naționalismul, un naționalism îngust și agresiv (nu numai la noi, ci în tot vechiul spațiu al «comunismului real»), încă o dovadă că marxismul, internaționalist la origine, și-a dovedit remarcabila aptitudine de a se metamorfoza în cu totul altceva decât ceea ce pretindea a fi.

Joc superficial de evenimente și personalități – scheme goale de conținut – elucubrații naționaliste, iată istoria care ni se pregătea și din care am gustat câte ceva. Am fi nedrepți să spunem că această formulă s-a generalizat. Mulți istorici au încercat, și adesea chiar au reușit, să producă altceva. Dovadă că nu poate fi evitat un oarecare pluralism istoriografic, chiar sub cea mai neagră tiranie ideologică.

Cu atât mai mult acum, odată lanțurile rupte, istoria se va putea dezvolta în voie. Și nu va mai fi una singură, nici măcar ca intenție.

Există o sută feluri de a face istoria – spunea Guizot în urmă cu un secol și jumătate. Astăzi există cu siguranță incomparabil mai multe feluri decât și-ar fi putut el imagina.

Pentru a preciza motivele acestei diversități, trebuie să pornim de la acceptarea unui adevăr simplu. Se consideră îndeobște că istoria ar însemna reconstituirea trecutului. Nu este chiar așa. Istoria înseamnă un dialog între prezent și trecut, un discurs pe care prezentul îl ține despre trecut. Sunt doi termeni aici: trecutul, dar și prezentul, cel de-al doilea fiind de fapt determinant. Și de aceea, nu există un singur discurs, ci mai multe discursuri, tot atâtea câte voci sunt în societate. Pluralismul ideologic și politic, afirmarea individului – trăsături atât de caracteristice epocii contemporane – conduc inevitabil la pluralism istoriografic. Departe de a se încheia, o dată cu epuizarea fondurilor documentare, după cum credeau Langlois și Seignobos, istoria se manifestă printr-un șir nesfârșit de reîntrupări, ea se fabrică fără încetare, fiindcă prezentul are mii de fațete și este mereu altul. Însăși selecția faptelor istorice, ca să nu mai vorbim de interpretarea lor, nu poate fi decât diferită, în funcție de orientarea fiecăruia și de preocupările majore ale societății la un moment dat. Trecutul se prezintă sub forma unui conglomerat imens și amorf căruia numai istoricul îi dă sens și coerență. El «inventează» problemele, el conduce ancheta, potrivit unor reguli pe care nimeni nu are dreptul să i le impună, singurele și indispensabilele condiții fiind onestitatea și competența.

Alături de motivele de ordin ideologic, acționează motive nu mai puțin puternice de ordin profesional care conduc astăzi la un foarte pronunțat pluralism istoriografic. Conceptul-cheie este acela al istoriei globale. Teritoriul istorie se extinde fără încetare, cuprinzând domenii la care nimeni nu s-ar fi gândit cu câteva decenii în urmă. Orice problemă ne apare interesantă și legitimă, tot ce a întreprins omul, de la cele mai elementare și repetitive gesturi și atitudini până la cele mai înalte producții ale spiritului, este istorie. Domenii noi, probleme noi, izvoare noi, metode noi, se acumulează an de an. Asistăm la o avanalnsă a noutăților. Trebuie și în această privință să ne deschidem spre Europa, să ne deschidem spre lume, să scriem istoria așa cum se scrie astăzi.

Este lesne de înțeles că problematica nelimitată a istoriei globale, împletită cu larga gamă a ideologiilor și opțiunilor contemporane, oferă o multitudine de combinații posibile. Este mult mai ușor să afirmi ce nu trebuie să facă istoricul decât ce trebuie să facă. Voltaire îi impunea două restricții: să nu calomnieze și să nu plictisească. Putem fi de acord cu el. Să respingem fără cruțare deformările mincinoase. Ca și plictiseala litaniilor nesfâșite, compilațiilor de documente și alăturarea de fapte care, până la urmă, nu vor să zică nimic.

Vrem, în fond, o istorie inteligentă. Dincolo de formulele gata făcute, dincolo de repertoriul de fapte, așadar o istorie care să aibă ceva de spus. O istorie care, o dată ce este inteligentă, își poate permite să fie oricum, să aleagă orice din spațiul infinit al trecutului și să privească din orice perspectivă. Nu avem nevoie de «soluții», prea multă vreme ni s-au oferit «soluții». Avem, dimpotrivă, nevoie vitală de semne de întrebare, de cât mai multe semne de întrebare, de dialog, de dezbateri fără sfârșit.

«Istoricul nu este cel care știe, este cel care caută», spunea Lucien Febvre. În această lume care se apropie de un noi mileniu, istoricul trebuie să fie un om liber și un om cu imaginație, exact opusul funcționarului anost și inutil conceput de dictatura comunistă. Pentru istorie, altă cale decât cea a libertății nu există.

Lucian Boia”.

Sursa: „Europa”, nr. 5/1990, p. 11.