„Vreau să repar o nedreptate. Despre mai toţi liderii mişcării «apolitice» din piaţa zisă pe nedrept a Universităţii s-a scris. Ţara îi cunoaşte, ştie cine sunt. Numai despre Marian Munteanu, lider al Ligii studenţeşti, s-a tăcut mâlc. El, în schimb, a vorbit mult, având dese apariţii la Televiziunea Română atât de liberă fie din studio, în zilele fierbinţi din ianuarie, fie din balconul Universităţii, de la 22 aprilie încoace. Mulţi pot zice: Iată cavalerul fără teamă şi prihană!

Aţi vrea, deci, să ştiţi mai multe despre acest tânăr care pare aureolat de nimbul lui Bălcescu (piaţa spre care se adresează din balcon se numeşte, totuşi, «N. Bălcescu») atunci când Televiziunea Română, umilită şi acuzată de parţialitate, îl filmează din profil şi din faţă, cu prim-planuri şi gros-planuri. Marian Munteanu este student în anul al III-lea al secţiei de limba română cu specialitatea a doua limba portugheză, Facultatea de Litere (fosta Filologie). La portugheză avea, în primul semestru, situaţie de nepromovare (cunoştinţe sub orice nivel). Cu toate acestea, sau tocmai de aceea, el a încercat, fără succes, să determine contestarea profesorului de limba portugheză în timpul acţiunilor neo-proletcultiste din iarnă. În semestrul al II-lea, nu s-a prezentat la examene. (Liga pe care cu oroare o conduce a încercat, tot fără succes, să impună «îngheţarea» anului de studii). M.M. a fost membru al partidului comunist, unul din cei puşi pe carieră comunistă, autoimplicat în tot felul de activităţi obşteşti aducătoare de avantaje. În adunări generale de tristă amintire îi teroriza cu criticile lui pe profesorii de literatură română pentru insuficienta ideologizare a cursurilor. Profesorii de lingvistică aşteptau cu nelinişte să le vină şi lor rândul!…

După Revoluţie, în primele zile când s-a putut intra în facultate, M.M. s-a prezentat în faţa prodecanei şi şi-a rupt carnetul de membru de partid spunând: «Am intrat în partid pentru că mi s-au dat indicaţii să-l subminez dinăuntru». Lumea a zâmbit, apoi vorba a fost transmisă din gură în gură şi primită cu hohote de râs ca un «banc» reuşit. În sfârşit, aflasem de ce s-a prăbuşit partidul comunist: meritul îi revenea în întregime lui M.M. şi subiectului impersonal din fraza domniei-sale, domnul Misaudat! Deşi nimeni nu le observase acţiunile eroice.

Când a luat fiinţă Liga studenţească, sindicat liber al studenţilor din Universitate, completat cu alte câteva institute din ţară, printre care cel naval din Constanţa, revoluţionarul Marian Mierlă (vi-l amintiţi din C.F.S.N.), având oarecare legături cu Filologia l-a propus pe M.M. ca lider al Ligii. «Am nevoie (el avea nevoie!) de unul cu voce, ca dumneata». M.M. a jucat scena recuzării ca «nedemn» de încredere: «Nu pot, sunt pătat, eu am fost membru de partid!» Cercetând mai atent, dl. Mierlă a descoperit că M.M. nu e pătat. («Spăla-mă-voi şi mai vârtos ca neaua mă voi albi», zice Psalmistul). Ca «locotenent», colegii i l-au «ales» pe Mihai Gheorghiu, acelaşi an şi aceeaşi secţie, cu situaţie de repetenţie la limba arabă. Mă număr printre cei care i-au dat lui M.G. în anul al II-lea două absolvenţe de pomană la această specialitate. Ne-a fost teamă că pierdem grupa şi o parte din pâinea cotidiană. Aşa era atunci. Ulterior atât M.M., cât şi M.G. au întreprins turnee de o parte şi de alta a Oceanului Atlantic. Răsplata jertfei patriotice! Şi pentru ca l-am citat pe Caragiale, mai menţionez că acei colegi care-l «aleseseră», invidioşi probabil, l-au gratulat cu porecla Coriolan Drăgănescu! Slabă consolare! Jocurile fuseseră făcute, iar M.M. juca tare. Între timp, dl. Mierlă se legitimase în P.N.Ţ.-c.d. Liga pornea în «popor», la Constanţa, la Institutul de năieri, urmaşii lui Sindbad veneau la Bucureşti cu revendicări (satisfăcute de guvern). Acum, marineii recunoscători au aprins flacăra revoluţiei pentru «articolul 8» şi la Constanţa, atrăgând curiozitatea cetăţenilor bătrânului Tomis mult mai puţin decât Acvariul şi Delfinariul din localitate. Un lucru nu ştiu: ce s-a întâmplat cu Mihai Gheorghiu de nu mai apare, acum când ultra-politică Ligă are atâta nevoie de el?! O fi cumva ambasador itinerant sau a cunoscut drumul Damascului, cale întoarsă?!

I-am cunoscut pe aceşti doi studenţi de când au intrat în anul I de facultate. Ceea ce am scris aici izvorăşte din amărăciune şi indignare. Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-este Adevărul. «Liga studenţească» nu mai există, aceasta e concluzia multora cu care am vorbit. (Dar a existat ea oare vreodată?!). Ca şi alte sindicate, bine «dezorganizate» la ora actuală. Lideri impostori declară abuziv cifre fictive de aderenţi la nu ştiu ce proclamaţie, asemenea unor preţuri de cacialma pentru valori de bursă inexistente în realitate.

Ziarul «Dimineaţa» / 9 mai a.c. se întreabă de ce tace Senatul Universităţii. Nu sunt membru în Senat şi mă întreb şi eu. Probabil tăcem din aceleaşi motive din care «înainte» nu vorbeam. Credem că bunul simţ se impune singur, prin simpla lui existenţă. Personal, mi-am dat acordul pentru apelul publicat în «Adevărul» / 8 mai a.c. de un grup de profesori din partea Sindicatului liber al Universităţii şi voi adera la orice acţiune menită să împiedice transformarea spaţiului dintre Universitate, Teatrul Naţional şi Intercontinental în Piaţa Sfintei Valpurgii.

Ilie BĂDICUŢ

Lector univ”.

Sursa: „Adevărul, 11 mai 1990, p. 2.

[Vasile Grigore]